Cristi Chivu este, fara indoiala, jucatorul roman cu cel mai mare succes pe plan international din ultimul deceniu. Din pacate, absolut toate performantele notabile din cariera lui Chivu sunt legate de formatiile de club, nu si de nationala al carei component a fost vreme de 12 ani.
Capitanul este acea parte a echipei care are capacitatea de a aduna in jurul sau cat mai multi coechipieri, mai ales in momentele dificile, este omul care impune ritmul formatiei pe care o conduce din teren si, nu in ultimul rand, este exemplul oferit cu pustilor ce bat mungea pe maidane (cate mai sunt) sau in cadru ceva mai organizat, visandu-se candva in tricoul galben al nationalei.
Romania a fost o echipa care impunea respect oricarui adversar si care, mai mult decat orice, impunea mandria nationala oricarui microbist. In momentul in care ieseai "afara" si spuneai cuiva ca esti din "gradina Carpatilor", respectivul recita, fara sa clipeasca, o serie de nume care iti asterneau, instantaneu, un zambet larg pe figura: Hagi, Popescu, Petrescu, Dumitrescu, Adi Ilie si lista poate continua. Romania este acum o suma de fotbalisti, unii mai buni ca altii, care se reunesc periodic si imbraca un ciudat echipament rosu sustinand ca ne reprezinta.
Anuntul lui Cristi Chivu de retragere din echipa nationala este, inainte de toate, unul personal. Asa cum a spus - si nu exista niciun motiv de indoiala - nu mai poate. An intregi in care a jucat meci dupa meci, presiunea media, accidentarile, viata de familie, varsta, toate isi pun amprenta si, la un moment dat, te fac sa spui, GATA! Asta a fost! Nimeni nu te poate obliga sa continui sa joci intr-un loc in care tu nu iti doresti sa mai fii.
Dincolo de aceste argumente, ramane momentul ales de capitan. Chivu nu este un novice, el a "deschis ochii", a crescut si s-a maturizat in aceasta lume, asa ca stie bine