Referendumul din 2009 a cuplat două probleme lăsând senzaţia că sunt dependente şi convergente: reducerea numărului de parlamentari şi modificarea structurii Parlamentului.
Prima chestiune a avut şi va avea, mai ales cu actuala clasă politică, o largă susţinere populară. Chiar dacă percepţia publică a fost temeinic speculată, reducerea numărului de parlamentari e justificată. Numărul scos însă ca din joben, 300, e discutabil. Acest număr depinde de reconfigurarea circumscripţiilor electorale. Pot fi mai puţini sau cu unul în plus. Avansarea unei cifre fără această analiză e hazardată. Adaug şi faptul că mai puţini nu înseamnă şi mai buni. Dacă nu se schimbă criteriile de selecţie a candidaţilor, dacă partidele nu renunţă la a-şi construi campania pe mită electorală, reducerea numărului nu va duce şi la o schimbare a calităţii actului legislativ. La prima vedere, contabiliceşte vorbind, poate rezulta o economie. Însă nu e sigur că cei puţini nu îşi vor vota la fel de multe privilegii. Cred, totuşi, că măsura se impune şi ar fi putut fi deja realizată, dacă legea depusă de PNL în acest sens, în septembrie 2009, ar fi fost adoptată de Parlament.
Modificarea structurii Parlamentului este însă altă poveste. Reducerea numărului de parlamentari nu presupune şi modificarea structurii Parlamentului. Nu există o strictă dependenţă decât într-un discurs evident forţat şi care are alte substraturi nedeclarate, dar bănuite.
Traian Băsescu a prezentat câteva argumente, toate din categoria “avantaje”.: 1. “Primul şi cel mai important avantaj ar fi acela că decizia în Parlament s-ar lua mult mai uşor, iar Parlamentul ar deveni mult mai eficient. În acelaşi timp, cheltuielile de funcţionare a statului s-ar reduce în mod rezonabil”. 2. “un Parlament unicameral ar răspunde mult mai rapid consultărilor pe care PE le va face cu parlamentele naţionale (..)”. 3. “Mai p