Retragerea lui Cristi Chivu de la echipa naţională surprinde şi nu prea. Prefaţată de declaraţiile făcute în ultima vreme, dar mai ales prin evoluţiile de la lotul naţional, decizia lui Chivu de a nu mai juca sub tricolor nu a născut prea multe regrete.
Cel puţin nu printre fanii naţionalei, din ce în ce mai puţini şi mai detaşaţi de problemele şi obiectivele primei reprezentative. În schimb, aşa cum era de aşteptat, au apărut bocitoarele. Aceleaşi care şi-au amintit de Mihăiţă Neşu doar după ce jucătorul lui Utrecht s-a accidentat grav. Îşi dau cu presupusul, lansează ipoteze, fac valuri, dar nu reuşesc decât să îngreţoşeze şi mai mult atmosfera din jurul subiectului.
Cristi Chivu a decis să renunţe la echipa naţională. Vestea nu a şocat, deşi e vorba de căpitanul naţionalei, deşi până la meciul cu Bosnia au mai rămas doar câteva zile. Oricum, partida din Giuleşti este decisivă mai degrabă pentru cariera lui Răzvan Lucescu decât pentru selecţionata României. Alegând acest moment, Cristi Chivu a dorit, probabil, să stârnească regrete. Chivu nu e însă Hagi. Nici măcar Mirel Rădoi, dacă ar fi să ne raportăm la dezbaterile naţionale ivite după decizia renunţării luată de fostul căpitan al Stelei. Când Hagi s-a retras prima dată, în 1998, România a căzut pe gânduri. Au fost emoţii sincere şi îngrijorări netrucate. Hagi e un mit. Gică a revenit, conştient de valoarea lui, dar şi de faptul că naţionala nu poate fi concepută fără el.
Chivu a fost contemporan cu Hagi. Şi pe teren, nu doar în afara lui. A câştigat mai mulţi bani decât Hagi, deşi n-a jucat nici la Real, nici la Barcelona, n-a scris istorie la Galatasaray şi n-a ţinut naţionala în spate aşa cum a făcut-o Gică mai bine de un deceniu.
Iar Cristi cunoaşte mai bine ca oricine realitatea. Chivu a avut neşansa, din punct de vedere fotbalistic şi raportându-ne strict la e