„Un studiu efectuat de cercetătorii americani ai Universităţii Tulane evidenţiază că în organismul multor copii instituţionalizaţi din România au intervenit modificări cromozomiale, aceştia îmbătrânind prematur. Studiul publicat în revista Molecular Psychiatry se bazează pe examinarea mostrelor ADN prelevate din gurile copiilor, iar anomalia descoperită ar fi cauzată de viaţa plină de privaţiuni, de neglijenţa severă din centrele de plasament, condiţiile precare sau chiar unele abuzuri. Studiul (...) arată că traiul precar dus de aceşti copii le afectează chiar şi cromozomii, scurtându-le prematur structurile ADN, situate la extremitatea acestora, cunoscute sub numele de talomeri.
Această dereglare grăbeşte, potrivit specialiştilor, procesul de îmbătrânire celulară. Rezultatul obţinut de cercetători este primul care constată o asociere între condiţiile vitrege de viaţă şi lungimea talomerilor la copii”, se precizează într-un articol apărut săptămâna trecută în Jurnalul Naţional.
Am reţinut această informaţie pentru că este, într-adevăr, prima cercetare ştiinţifică de ţinută care confirmă faptul că lipsa de iubire afectează ADN-ul uman. Citim bine, lipsa de iubire modifică structurile cromozomilor, aşa încât apare un fenomen de îmbătrânire celulară, care – probabil – nu este unul lipsit de un lanţ întreg de consecinţe. Fireşte, m-am întrebat dacă aceşti cromozomi modificaţi într-un mediu stresant, caracterizat prin privaţiune afectivă, neglijenţă şi rele tratamente aplicate copiilor, se transmit, la rândul lor? Dacă aceşti copii cu celule îmbătrânite transmit... bătrâneţea celulară copiilor lor şi dacă fenomenul biologic menţionat are consecinţe asupra viitorilor adulţi şi a copiilor lor? Probabil că şi cercetătorii şi-au pus astfel de întrebări, care vor primi un răspuns ştiinţific în timp.
Faptul simplu că ADN-ul poate fi modificat de condiţ
