Soare cu lopata dimineaţa. Nămeţi de lumină îndesată prin geamuri. Ploi cu găleata seara. Tropice la Sângeru, tropice şi la Bucureşti. Vreau să fug câteva zile din calea, căile, cărările care m-ar obliga să dau nas în nas cu politica. Nu vreau nici o atingere cu Boc, astup informaţiile care turuie că puterea asudă pentru popor, scutur orice scamă de Băsescu de pe rever. Sunt invitat la două întâlniri nepolitice. Voi merge la amândouă. Joi, la Clubul Diplomatic, Borsecul mă invită prin iscălitura lui Octavian Creţu, la o aniversare – 205 ani de când aceste ape minerale care ţâşnesc din altarul subteran al munţilor României au adus nu doar medalii de aur, ci şi consacrarea mondială a unui simbol de puritate. Nu e politică. Deci nu calc pe obligaţia autoimpusă. Sâmbătă, la Vălenii de Munte, orăşelul liceanului care am fost, sunt invitat de profesoara mea Eugenia Bragarencu – Dumnezeule, câtă veşnicie a trecut de atunci! – la ziua ei de naştere. Împlineşte 98 de ani şi etalează o vitalitate intelectuală şi trupească de necrezut. Nimic politic. Merg. Să văd cum se respiră, cum se trăieşte fără refrenul Băsescu-Udrea-Boc. Gata cu ocupaţia nazisto-stalinistă. Mă las cotropit de primăvară. Îmi iau concediu de la obsesia că scrisul meu poate repara ceva.
Cu o oră înaintea începerii petrecerii din pădurea, în acea parte încă neatinsă, a Herăstrăului, plouă torenţial. Vor mai sosi invitaţii lui Creţu şi Palfi, doi dintre puţinii investitori români care au rezistat taifunurilor declanşate împotriva capitalului autohton? Gazdele sunt în uşă. Intru după nea Nicu Văcăroiu (cât l-am mai ţăndărit pe omul ăsta cât a fost prim-ministru, uneori nemeritat!) şi înaintea unor parlamentari din opoziţie. Poze, pupături, lume bună. Dau mâna cu cineva care-mi zâmbeşte generos. Combaţi, combaţi! Îmi place, zice el. Când scăpăm de ăştia? Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!
