Retragerea lui Cristian Chivu de la echipa naţională generează reacţii dintre cele mai diverse. Fiindcă decizia lui Chivu, dincolo de urmările ei materiale, poartă cu sine semnificaţii aparte. Foarte mulţi dintre înscrişii la cuvânt îl descoperă abia acum pe Cristian Chivu şi cântăresc doar paguba fotbalului nostru creată prin retragerea Căpitanului. Au dreptate. Retragerea lui Chivu acontează sumbru viitorul unei naţionale oricum în suferinţă. Dincolo de acest adevăr vulgar funcţionează însă trăiri mai greu descifrabile. Cristian Chivu este un fotbalist crescut meritoriu dintr-un aluat de categorică excepţie. Probabil că nu sunt mulţi practicanţi ai sportului care şi-au gândit cariera aşa cum a făcut-o Cristian Chivu, cu mare generozitate. Şi, pentru exersaţii gândirii zgârcite, este mai greu de înţeles cum şi de ce mai există şi oameni care nu trăiesc în sclavia interesului personal. Cei care atârnă modest în înţelegerea faptelor n-au cum să priceapă că suferinţa omului pus în situaţia de a lua o asemenea decizie este cu mult mai apăsătoare decât ideea compromiterii unei naţionale deja compromise. De aceea n-am să sufăr deloc, dar absolut deloc, pentru că naţionala va fi lipsită de aportul unui fotbalist valoros în meciul cu Bosnia. Mai degrabă, dacă mi-aş găsi vreun rost în acest sens, aş încerca să-i fiu alături lui Cristian Chivu.

Reacţiile stârnite de retragerea lui Cristian Chivu de la echipa na­ţională au şi efectul turnesolului printre comentatorii evenimentului. Gi­că Popescu şi Victor Piţurcă, de pildă, au reacţionat cuviincios şi în cunoştinţă de cauză. La fel ca ei au procedat toţi aceia care ştiu meseria şi nici nu sunt taraţi de pricini mă­runte. Dumitru Dragomir, în schimb, aduce în discuţie mobilul fricii. Numai că pericolul acci­den­tă­rilor nu l-a speriat niciodată pe Chivu aşa cum puşcăria i-a speriat pe in­fractori. Mircea Lucescu bagă