Cred că est-europenii (şi mă gândesc acum la români) n-au învăţat cine ştie ce din istoria lor recentă.
Un reporter al televiziunii elveţiene mă întreabă, între altele, dacă est-europenii au învăţat ceva din istoria lor recentă. Răspund destul de prompt că nu. Nimeni nu învaţă mare lucru din istorie. Din mai multe motive. Mai întâi, foarte puţină lume ştie, cu adevărat, istorie. În general, nu avem cunoştinţă decât de istoria pe care am trăit-o. Iar experienţa noastră de viaţă e netransmisibilă. Pentru ceilalţi, mai ales pentru cei din generaţiile de după noi, „istoria recentă" e o sumă de istorioare pe care „bătrânii" le tot povestesc, obsesiv, plicticos, vorbind de unii singuri. Cine n-a trăit nemijlocit anii '50, '60, '70 şi '80 nu poate percepe realitatea comunistă decât ca pe o ciudăţenie, un viciu de generaţie, o colecţie de anecdote, orori şi legende aparţinând mai curând ficţiunii decât realităţii de fapt. „De ce n-aţi făcut ceva?" - întreabă unii tineri. „De ce n-aţi organizat mari proteste de stradă?" O dovadă că trăim în lumi mutual etanşe. Asta explică, în parte, energia polemică a „noii stângi", pentru care „dictatura comunistă" e o definiţie hiperbolică, rău intenţionată, a unui derapaj istoric accidental, iar anticomunismul - o formă retrogradă de proastă dispoziţie.
„A învăţa din lecţiile istoriei" e, prin urmare, un imperativ sau un deziderat, fără altă valoare decât aceea a unui soi de optimism şcolar, întreţinut de o retorică pedagogică vidă. În realitate, ne putem, eventual, „mândri" cu unii eroi ai trecutului, putem suferi patriotic pentru „greutăţile" (nemeritate) prin care am trecut, putem afişa o mină pioasă dinaintea câte unui monument falnic, dar de învăţat nu învăţăm nimic. Un alt motiv al acestui eşec stă în însăşi precaritatea istoriei ca disciplină. Să învăţăm din ce? Din manuale (mereu „reformate", reamenajate, contesta