A intrat în vigoare nu numai noul Cod al Muncii, dar şi documentul adiacent indispensabil, aşa-numitul Cod de Dialog Social, despre care premierul Boc spunea, într-o evidentă parafrază a celebrului adagio „dacă dragoste nu e, nimic nu e", că „degeaba avem noul Cod al Muncii, dacă nu avem şi Codul de Dialog Social". Nimic mai adevărat!
Dacă analizăm cu atenţie situaţia, miza reaşezării întregului ansamblu al relaţiilor de muncă din România nu se afla atât în documentul-bază pe care îl reprezintă Codul Muncii, ce enunţă nişte principii, ci mai degrabă în documentele adiacente care reglementează o serie de aspecte concrete precum organizarea sindicatelor şi patronatelor, negocierea contractelor colective de muncă, administrarea dreptului la grevă recunoscut (deocamdată!) de Constituţie. În orice caz, capitalul străin, care a iniţiat şi impus modificarea (în sensul dorit de el) a întregului complex al relaţiilor de muncă din România, a vizat, cu o prioritate manifestă, reglementările din zona adiacentă principiilor propriu-zise normate în Codul Muncii. Şi aceasta, dintr-un motiv simplu!
Capitalul străin realizează circa 35% din cifra de afaceri din România ocupând doar 16-17% din salariaţi. Şi a ajuns aici fără a avea pe cap sindicate. În unităţi nou-create pur şi simplu a interzis mişcarea sindicală. Practic, capitalul străin are în faţă sindicate doar în unităţile preluate de la stat, unde a moştenit şi sindicate pe care n-a putut să le desfiinţeze. În esenţă, după normele aplicate de capitalul străin, România construieşte capitalism precum în secolele XVIII-XIX. Există o parte de vină a sindicatelor însele în acest sens, care n-au ştiut şi poate nici n-au urmărit să valorifice prevederile legilor în vigoare până acum. Şi au acum ceea ce merită! Pentru sindicatele din România n-a existat decât Guvernul, cu care au dat-o în bară acum.
F
