După aderarea la Uniunea Europeană şi NATO, atingerea statutului de ţară dezvoltată reprezintă următorul mare obiectiv naţional pentru România. Dincolo de intrarea în Zona Euro, de stabilizarea macroeconomică şi consolidarea fiscală, urmărirea acestui ţel va permite dezvoltarea reală şi profundă a României, canalizând şi disciplinând resursele şi energia naţiunii. Obiectivul trebuie să fie ca România să intre în clubul statelor dezvoltate, aşa cum au reuşit recent Cehia si Polonia.

Aderarea a dovedit că, dacă îşi asumă un proiect naţional susţinut de populaţie, chiar şi mult hulita clasă politică românească, cu toate păcatele ei, poate să se mişte repede şi bine. Nu neapărat pe drumul cel mai drept, nu fără multe costuri inutile, dar îşi atinge obiectivul. Ceea ce s-a întâmplat după aderare ilustrează ce păţeşte o naţiune lipsită de un obiectiv naţional: nu doar rătăceşte, dar riscă şi să se destrame.

Cu toate că UE chiar s-a dovedit a fi un “tărâm al făgăduinţei”, în care curg nu laptele şi mierea, ci râuri de capital internaţional, mult-râvnita convergenţă cu media UE, adică reducerea decalajelor nu vine automat în absenţa unor acceleratori de dezvoltare. Am avut creştere fără dezvoltare, acum avem îndatorare fără dezvoltare.

Avem nevoie de creştere economică transformativă dacă vrem să ieşim de la periferie şi să intrăm în clubul economiilor dezvoltate. Aşa cum au făcut-o în 2010, Polonia şi Cehia.

Este de înţeles faptul că populaţia, după atâţia ani de sacrificii, a cedat tentaţiei unei bunăstări imediate, plătite prin ipotecarea unor decenii de muncă viitoare. Fără să se întrebe dacă va avea unde munci şi dacă această muncă va fi plătită la valoarea ei. Dar faptul că şi clasa politică a adoptat aforismul carpe diem! (bucură-te de prezent, ignoră viitorul!) drept principiu al guvernării a fost o eroare politică gravă. Sunt multe lu