Pe mine, unul, nu tembelismul guvernamental mă sperie. De aproape două decenii, el e o constantă a politicii româneşti.
Din haosul discuţiilor politice televizate nu se mai înţelege nimic. Parcă am intrat în ceasul morţii. Veniturile bugetare nu cresc, în ciuda instrumentelor de tortură contabilă din ce în ce mai brutale. Pe de altă parte, oricâţi bani ar avea, autorităţile publice îi seacă imediat. Birocraţia a devenit expertă în justificarea cheltuielilor. Pe mine unul, însă, nu tembelismul guvernamental mă sperie. De aproape două decenii, el e o constantă a politicii româneşti. Uneori devine acut, ca acum.
Îngrijorător este că statul se simte ameninţat şi devine agresiv. Organismul birocratic se apără. Optimizarea fiscală e considertă evaziune fiscală prin înăsprirea legislaţiei. Spirala restrângerii drepturilor e tot mai rapidă, reglementările de tot felul cresc, trebuie să se reformeze prin ele însele. Astfel, statul a devenit tot mai asistenţial şi, totodată, opresiv, se socializează excesiv. Este îngrădită libertatea ce creează prosperitate pentru toţi cetăţenii prin redistribuţie naturală. Cu alte cuvinte, cetăţeanul este un debil mintal care nu trebuie lăsat să-şi facă rău singur.
Când ai o afacere pe care piaţa nu o mai susţine, ai o singură soluţie: micşorarea cheltuielilor administrative şi de producţie până la limita la care îţi asigură totuşi funcţionarea şi, totodată, creşterea cotei de piaţă, dezvoltarea agresivă a afacerii. La fel e şi cu statele. Consumul stimulează activitatea economică, creează locuri de muncă, oamenii şi corporaţiile prosperă, veniturile statului cresc dacă el micşorează cotele de impozit în loc să le crească. În schimb, noi batem câmpii despre probleme inexistente sau neimportante. Ponderea fiscalităţii în PIB trebuie să scadă dramatic; 20% ar fi un procent rezonabil pentru România de astăzi. Altfel vom as
