Dubravka Ugresic este o croată incomodă. Născută în 1949, interesată de literatura rusă de avangardă, specializată în literatura comparată, scriitoarea are o poziţie foarte fermă – aidoma lui Vargas Llosa – împotriva naţionalismului, într-o ţară marcată de excese naţionaliste, cum este fosta Iugoslavie, unde noile ţări luptă pentru propria identitate, fie ea şi iluzorie. În 1991, căzînd victimă unei campanii de presă denigratoare, Dubravka e numită „trădătoare“, „inamic public“, astfel încît emigrează. Ministerul durerii este în primul rînd o carte despre singurătate. Acută şi dureroasă singurătate. După ce protagonista cărţii, Tania Luciç – în care o identificăm uşor pe autoare –, părăseşte Croaţia, instalîndu-se cu soţul în Germania, dar despărţindu-se şi de acesta, fiindcă nu se mai iubeau (el pleacă în Japonia, ea în Olanda), aceasta ocupă, pentru două semestre, catedra de servo-kroatisch la Universitatea din Amsterdam, urmînd să predea unor studenţi – emigranţi din fosta Iugoslavie – literatura şi mai ales „limba“ unei ţări de-acum inexistente. Căci spune Dubravka Ugresic: „sîrba, croata, bosniaca sînt variante ale aceleiaşi limbi“. E un stil simplu, o scriitură gen jurnal de viaţă, marcată însă de dramatice stări sufleteşti. Prin ochiul imigrantului, Amsterdamul îşi pierde culorile – cămăruţa de la demisol pe care o primeşte profesoara Lucic e mică şi meschină, oferindu-i locatarei o unică privelişte: pantofii trecătorilor, iar olandezii se dovedesc a fi reci, puţin ospitalieri – nu există nici un fel de apropiere între colegii de catedră (fosta colegă n-o invită decît o dată acasă) –, ba chiar snobi şi plicticoşi. Alienarea imigrantului, suprapusă peste alienarea celui care nu mai are „o patrie“, suferind totuşi de dorul acestei ţări defuncte conferă forţă cărţii. Spune Tania Lucic: „Ştiu doar că am plecat de mult de acasă şi nu am ajuns nicăieri. M-am