Viabilitatea unui nou partid politic nu sta si nu provine nici din jocul imaginatiei unor analisti si comentatori, nici din degetele ocultatilor consultanti, ci din revigorarea a ceea ce politologii numesc participarea politica a cetatenilor. Cu atat mai putin ar putea sta sau proveni din siretlicuri precum PLD sau UNPR.
A existat insa un partid care s-a format de capul lui, nu din sciziuni sau dezertari din alte partide, de care "specialistii comentatori" in politica se pare ca au uitat sau habar nu mai au: Partidul Aliantei Civice, infiintat in iulie-august 1991. La acel moment, PAC a fost nevoit, din cauza apropiatelor prime alegeri locale (februarie 1992) si juniei sale, sa se alieze si a intrat in CDR.
Sondajele l-au aratat pe o tendinta ascendenta nebanuita, fapt ce l-a facut interesant pentru o mare parte a electoratului romanesc si la alegerile parlamentare din septembrie 1992.
Problema PAC, bine garnisita cu o elita provenita din varii domenii de activitate, a fost aceea care bantuie si partidele momentului: orgoliile personale si oligarhizarea.
Liderul, criticul literar si actual membru corespondent al Academiei Romane, Nicoale Manolescu, a reusit in scurt timp contraperformanta de a se izola intr-un turn de fildes, inconjurat de o clica de adulatori transformati in gardieni ai "sefului".
Liderii locali, vremelnici datorita unor tumultoase serii de schimbari, cauzate de vanatori de vrajitoare securistice si de satisfacerea unor mai vechi frustrari, acum exhibate dement, se vedeau pe sine aidoma reginei in fata oglinzii magice: cei mai frumosi si mai destepti din imparatie.
A urmat o fireasca deversare a energiilor si personalitatilor componente si inevitabila atrofiere. Dupa 5 ani de la infiintare, urmare a alegerilor din 1996, a intrat in coma si dupa alti 2 ani de respiratie artificia
