În focul scandalului provocat de inculparea lui Dominique Strauss-Kahn pentru tentativă de viol, unii ziarişti din Statele Unite au început să le dea lecţii de corectitudine politică ziariştilor francezi. Reproşul principal ar fi acesta: “Voi, ziariştii francezi, aţi fost întotdeauna extrem de indulgenţi cu infidelităţile conjugale ale oamenilor politici din Franţa. Vi s-a părut întotdeauna normal faptul că aceştia duc o viaţă amoroasă intensă, că sunt libertini şi amatori de escapade erotice fine... Nu i-aţi blamat niciodată pentru aceste comportamente, considerând că ele ţin de sfera privată, iar acum, iată, lipsa voastră de vigilenţă a creat comportamente deviante”.
Este încă prea devreme pentru a-l califica pe Dominique Strauss-Kahn drept un “monstru” care ar fi evoluat şi şi-ar fi exacerbat apetitul sexual pe fondul lipsei de vigilenţă a presei franceze. Ceea ce nu înseamnă că adevărul istoric nu este acesta: Franţa a fost ţara care, în Europa, a dat tonul libertinajului, considerat însă în epoca luminilor ca o formă de eliberare a omului.
Chiar şi deasupra Palatului Elysée, care este simbolul puterii supreme în Franţa şi locul în care visează să locuiască toţi candidaţii la prezidenţiale, pluteşte aura erotismului. Pentru omul de rând, numele Palatului Elysée evocă imediat imagini solemne şi ceremonii oficiale. Cunoscătorii ştiu însă că el a fost şi un loc de... frivolităţi amoroase. Iată deci o faţă nevăzută sau mai puţin vizibilă a Palatului Elysée, pe care istoricii moravurilor franceze ne-o prezintă din când în când în cărţile lor, cum ar fi “Sexus politicus”, o lucrare apărută în 2006 la Editura Alabin Michel şi semnată de doi autori, Christophe Deloire şi Christophe Dubois. Deja, înainte de a deveni sediul preşedinţiei franceze, Palatul Elysée a fost, ca multe alte palate pariziene, un loc al mondenităţii şi al libertinajului. C
