In seara de 22 decembrie '89, cind ma intorceam de la Radio Iasi, unde spusesem citeva vorbe patetic-naive despre uluitoarea schimbare pe care o traiam, am remarcat, cu surprindere, o fereastra luminata la Institutul "Xenopol". M-am intrebat si am intrebat: "Cine poate lucra, in ziua si la ora asta?", "Cum, cine? Zub, desigur". Zub. Prin '64-'66, cind eram in anii terminali de studentie, in „sala studentilor" de la BCU a aparut, la un moment dat, o figura hieratica, de tip studios, mult mai in virsta ca noi si care - presupuneam - n-avea loc la „sala profesorilor". Se instala la o masa din fata, i se aduceau citeva colectii de ziare vechi, pe care le foileta, ore in sir, notindu-si, din cind in cind, cite ceva. Nu l-am fi remarcat, probabil, daca aceasta repetabila fosnire nu ar fi devenit, pentru urechile noastre estudiantine, deranjanta, mai mult inca: iritanta. De fapt, in linistea de catedrala a salii de lectura, intoarcerea acelor pagini, ingalbenite si intepenite de vreme, scotea niste sunete ca de tabla zincata zgiriata cu un cui. Uneori, minute la rind, nu se auzea nici un scrisnet, pentru ca mai apoi sa vina o avalansa de pocnete si tiuituri. Cit iritati, cit amuzati, asteptam, ca-ntr-o schita a lui Bratescu-Voinesti, pare-mi-se, sa cada si cealalta cizma... Evident ca acel cercetator de „pagini uitate, pagini cenzurate" habar n-avea de stresul pe care ni-l provoca, vazindu-si, imperturbabil, de detectivistica lui. Astfel s-au construit ceea ce, peste citiva ani, aveau sa devina masive si fundamentale opuri de restituire a unor figuri emblematice din istoria neamului:M. Kogaliceanu, A.D. Xenopol, Vasile Parvan. Devenind eu redactor la Radio Iasi, il invitam, din cind in cind, la o emisiune care se chema „File de istorie". Aflasem, intre timp, cite ceva din „istoria" personajului: facuse inchisoare, canal, tot pentru o fapta de istorie: incercarea de a sarbat