Nu contează ce-am făcut la Harvard. De fapt n-am făcut altceva decât să mă găsesc câteva zile acolo, în campusul universitar. Contează doar ce am gândit mult timp după aceea. Dar şi mai mult contează motivele care m-au incitat să ajung acolo. Unele lucruri încep cu sfârşitul. Motivele mi le-am precizat târziu, la câţiva ani după ce amintirile au început să se amestece. Multe înfăptuiri îşi dovedesc noima abia după ce le-ai lăsat în urmă. Nevoia imperioasă de a ajunge într-un loc sau altul de pe planetă se explică, la mulţi oameni, şi prin aceea că multă vreme n-au avut nici o şansă de a călători atât de departe şi spre destinaţii atât de exclusiviste. Ce să fi căutat eu, la cincizeci de ani, la o universitate în toate privinţele prohibitivă, pentru cei de condiţia mea şi nu doar la o vârstă a studenţiei? Ei bine, m-am dus tocmai pentru că n-avea sens. Pentru că îmi fusese un fruct interzis. Avea mai mult sens decât dacă aş fi avut şaptezeci de ani, dar mai puţin decât dacă aş fi fost tânăr.
M-am preumblat câteva zile în Harvard, prin clădiri, biblioteci, laboratoare, cămine şi prin restaurantele studenţilor şi ale profesorilor. Când printr-un noroc, dublat de o chemare pe cât de îndelungată, pe atât de confuză, reuşeşti o prezenţă într-un loc prin definiţie inabordabil, te aştepţi ca acolo totul să fie altfel. Iar când percepi realitatea cea mai banală sub imperiul ideii că ea trebuie să fie în toate privinţele deosebită de realitatea de unde ai plecat, ea chiar este alta. Vezi, simţi, miroşi şi trăieşti intens ceva ce nu există.
La Harvard, m-am lungit pe gazonul, pe care obişnuiau să se odihnească în pauze studenţii, şi mi-am cufundat faţa în el. Ce putea să fie altceva decât iarbă? Un gazon cu o igienă remarcabilă, totuşi iarbă. Parfum am gândit că trebuie să fie şi parfum am căpătat! Mi-s şi azi nările pli
