Ars longa, vita brevis est. Hippocrate a gândit asta în greacă, însă dictonul în limba latină exprimă cel mai bine ceea ce a însemnat trecerea papilor pe la Avignon: 70 de ani de prezenţă oficială şi mărturii a căror cercetare nu s-a epuizat în şapte secole.
Cercetând arhivele Palatului Papal de la Avignon, afli un adevărat tezaur de etnografie culinară, ale cărei savori le regăsim şi astăzi în frumosul oraş al Provenţei.
Coborând pe firul istoriei, să ne întoarcem în vremea primului papă care a vieţuit în „Cealaltă Romă”, Clement al V-lea (1305-1314). Hrana juca atunci un rol important, atât în interiorul administraţiei papale, cât şi în relaţiile cu credincioşii. Papa împărţea în fiecare zi câte o pâine fiecărui sărac şi oferea o masă completă pentru două sute douăzeci şi cinci de persoane – pâine, vin, o supă de mazăre sau de fasole, o porţie de brânză, peşte sau carne de berbec. Meniul de la palat, în zilele obişnuite nu probează un gust prea rafinat al suveranului pontif, mai ales că nu mai puţin de o sută patruzeci de zile într-un an sunt de post. În rest, se mânca mult, dar nu întotdeauna bine. Banchetele, în schimb, jucau un rol social foarte important, de aceea erau fastuoase.
Anumite preparate nici măcar nu se mâncau, ci serveau doar de decor, precum acele spectaculoase păsări – lebede, păuni – care erau rotisate şi apoi împodobite cu propriul lor penaj sau cu foiţă de aur. Limbajul culorilor era, în acest caz, la fel de important ca şi gustul şi mirosul. După fiecare banchet, erau servite diferite dulciuri condimentate – drajeuri cu coriandru, ghimbir confiat – care aveau un dublu rol: purificau halena şi ajutau digestia. Ca o curiozitate a acelor vremuri, să mai spunem că unele preparate culinare conţineau pilitură de smarald, foiţe sau bobiţe de aur ori mici bucăţi de coral, despre care se credea că aduc o mulţime de beneficii pe
