Actori ca Gheorghe Dinică, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Colea Răutu, Răzvan Vasilescu sau Florin Călinescu au adunat crema rolurilor negative. Trădătorul Bastus, escrocul Pavel Puiuţ, profitorul Bumbescu sau piratul Spânu sunt personajele negative care au dat fiori reci publicului românesc.
Gheorghe Dinică (1934-2009) este cel mai „păcătos" dintre toţi răii filmului românesc. Actorul a dat viaţă atâtor canalii, într-un fel unic şi irepetabil încât a devenit, printr-un paradox explicabil doar prin magia filmului, „cel mai iubit". Să luăm la întâmplare unul dintre aceste roluri memorabile, Lăscărică, din „Cu mâinile curate" (1972): dacă la vremea difuzării peliculei ar fi existat telefoane mobile şi internet, celebra replică „Nu trage, domn Semaca! Sunt eu, Lăscărică!" ar fi fost cea mai descărcată sonerie pentru celularele românilor.
Atât de buni încât sunt cei mai răi
A fost trădător (Bastus, în „Columna), legionar (Paraipan, în „Un comisar acuză" şi „Revaşa"), parvenit mic-burghez şi oportunist (Stănică Raţiu în „Felix şi Otilia"), găinar mărunt (Mitică, în „Concurs" de Dan Piţa), securist cinic („Cel mai iubit dintre pământeni"). Un rol de „ticălos" memorabil, în care a afişat încă o dată rânjetul lui malefic, i-a fost oferit de Nae Caranfil în „Filantropica". „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!... Fii profesionist, ce dracu!" este o altă replică de film care l-a „eternizat" pe Dinică (personajul Pepe, şarlatanul autointitulat „jumătate artist, jumătate om de afaceri").
Din acelaşi registru este şi impresarul de club sub a cărui figură jovială intuieşti traficantul de carne vie din „Asfalt Tango" (Florin Călinescu). Interlop lipsit de scrupule în „Marfa şi banii" (regia Cristi Puiu), perfid şi abject în rolul căpitanului Burcea („Terminus Paradis", regia Lucian Pintilie), sau „vampirul energetic" Florian T
