La revoluție se discuta despre averile nebănuite ale lui Ceaușescu – țin minte și acum poveștile despre cântarul poleit cu aur pentru carnea macră a câinilor Elenei. Băsescu avea la Revoluție de patru ori mai mult în conturi la CEC decât Ceaușescu, citiți aici. În scurt timp, averile nomenclaturiștilor intrau în miturile urbane, alături de conturile lui Ceaușescu din străinatate.
Încet încet ne întorceam în anii 90 cu fața spre Vest (cu mici pauze de ciomăgire a celor ce vroiau sa aducă moșierimea înapoi), cu Florin Călinescu care se înavuțea cu mânuțele lui alea două și ne lăsa să ne întrebăm cam cât câștigă Andreea Esca. Apoi întrebarea “Cât câștigi?” a devenit tabu și cam de prost gust. Până la marile eforturi anticorupție, când a devenit relevant cât câștigă nu numai politicienii, ci și verișorii lor de gradul IV sau mătușile de 80 de ani. În criză s-a pus apoi problema cât câștigă asistații social, pensionarii grași, mai ales cei din armată, funcționarii cu salarii mai mari decât ale președintelui sau profesorii care muncesc mult mai puțin decât președintele și își permit doar un whiskey mai ieftin, îndoit cu ceai de mușețel. Cu topuri Capital sau Forbes, verificări ANI, raportări ale multinaționalelor, statistici ANAF și anchete sociale, avem o idee despre cât căștigă cei mai bogați și cei mai săraci, continuăm însă să fim sceptici și să credem că cei mai bogați au conturi în Elveția iar cei mai săraci fraudează și ei statul și muncesc la negru. Ceea ce este în ambele cazuri adevărat, 80.000 de români au conturi în Elveția (citiți aici) și mă îndoiesc că sunt cei cu credite în franci pentru o garsonieră. Iar după unele estimări cam între 25 și 40% din munca în România este la negru.
Şi acum, două politici publice ca să aflăm cât câștigă aproapele nostru: Beneficiile (salariale, prime, sporuri, etc) devin publice la nivel de întreprind
