“Trebuie să faceţi mai multe eforturi pentru a reduce rata de refuzuri” – ne îndeamnă, într-o manieră rabinică, ambasadorul Statelor Unite, Mark Gitenstein.

Cu alte cuvinte: voi sunteţi de vină că noi nu vă dăm vize! Încercaţi să luaţi mai multe vize decât refuzuri şi problema se va rezolva!

Abordarea chestiunii este cel puţin ciudată.

Problema vizelor este cel mai delicat aspect al relaţiei româno-americane. Atunci când au avut nevoie de suportul “noii Europe” pentru a-şi legitima atacurile asupra Afganistanului şi Irakului, oficialii de la Washington ne-au fluturat-o pe la nas, lăsându-ne să înţelegem că disidenta noastră europeană va fi răsplătită în mod corespunzător. Am fost invitaţi la tratative bilaterale, tocmai pentru a se evita o abordare comună, valabilă pentru relaţia cu Uniunea Europeană. Am căzut în plasă şi ne-am ales doar cu promisiuni. Nici măcar în programul Visa Waiver nu ne-am văzut trecuţi, acolo unde se aflau deja colegi de ai noştri, europeni. Sistematic, birocraţia internă americană s-a dovedit mai puternică decât bunele intenţii ale înalţilor oficiali. Bush a părăsit Casa Albă fără a face nimic pentru cei alături de care, şold la şold, cu micul licurici Băsescu, admirase miracolul curcubeului la Bucureşti. Obama a avenit şi nu figurăm în nici un fel pe agenda sa. În timp ce săptămânal mai aducem un sicriu din Afganistan sau Irak, compensaţia se rezumă la investiţii militare minore, pe aeroporturile Kogălniceanu şi Deveselu, iar românii care au nevoie să călătorească peste ocean fac lungi cozi la ghişeele consulatului american, de unde primesc răspunsuri cel mai adesea aiuritoare, bazate în principal pe “flerul” funcţionarului de la ghişeu sau pe starea sa de spirit din ziua respectivă. Rata refuzurilor e mare – circa 30% - dar aceste refuzuri nu se bazează pe raţiuni şi explicaţii obiective. De redus această rată o pot face