In contextul actualelor turbulente de pe piata financiara internationala au inceput sa fie adusi in discutie termeni care nu au fost uzitati de ceva vreme. Astfel, falimentul national a devenit un subiect foarte mult discutat. Kenneth Rogoff, profesor la Harvard, apreciaza ca, de foarte putine ori, cauza reala a falimentului national o reprezinta lipsa banilor; in Europa sudica de astazi, problema este vointa de a plati. El invoca drept exemplu Romania anilor 1980, care a fost supusa la mai multe ierni reci fara caldura pentru a restitui noua miliarde de dolari datorate bancilor internationale.
Daca ar mai fi asteptat cativa ani, Romania ar fi putut beneficia probabil de aceeasi clementa financiara de care s-au bucurat multe alte state la sfarsitul acelui deceniu. Concluzia finala este aceea ca desi o tara isi poate plati datoriile nu inseamna ca va si opta pentru asta. Sa vedem argumentele.
In 1998, Rusia trecea printr-un faliment national; in 2002 Argentina declara oficial falimentul national; in prezent, aceeasi problema a amenintat Grecia si continua sa ameninte Islanda si UngariaInainte de a intra in hatisul speculatiilor privind falimentul de stat, facem aprecierea ca declararea starii de faliment (a unei firme, entitati publice sau unitati administrativ teritoriale, respectiv a unui stat) trebuie sa aiba la baza un cadrul legal national sau supranational (in cazul unor uniuni de state). Daca in cazul firmelor, entitatilor publice si unitatilor administrativ-teritoriale exista reglementari (la nivel national), in cazul falimentului de stat nu exista nici un act normativ care sa stipuleze conditiile in care se declara starea de faliment si modalitatile de solutionare.
Totusi, realitatea ne-a pus in fata faptului implinit: in anul 1998, Rusia trecea printr-un faliment national; in anul 2002 Argentina declara oficial stare de fal
