Statul român urmează să vândă în curând pachetele de acţiuni pe care le deţine la mai multe companii aflate parţial sau integral în proprietatea sa. Măsura, agreată cu Fondul Monetar Internaţional, este menită să crească lichidităţile aflate la dispoziţia Guvernului pentru demararea unor proiecte publice prioritare, dar şi să stopeze pierderile pe care multe dintre companiile aflate pe lista de privatizări le provoacă bugetului.
Deşi demersul este fără îndoială salutar, răspunsurile la două întrebări fundamentale vor indica şansele ca demersul statului român să fie un succes sau un eşec. Prima se referă la oportunitatea vânzării pachetelor de acţiuni într-un moment în care criza economică mondială a redus dramatic preţul achiziţiilor. Cea de-a doua vizeaza calitatea şi forţa investitorilor care vor prelua companiile scoase la vânzare.
Trebuie ele vândute acum, urgent, pe orice preţ şi oricui, doar ca să scăpăm de ele, chiar dacă sumele încasate în schimbul lor vor fi minuscule şi chiar dacă operaţiunea se va solda cu închiderea lor şi cu concedierea a mii sau zeci de mii de angajaţi?
În încercarea de a afla răspunsuri la aceste întrebări, nu ar fi rău dacă oficialii români ar analiza experienţa Poloniei în încercarea de a privatiza sectorul chimic.
De ce Polonia? Pentru că Polonia a reuşit prin politici ferme, dar şi înţelepte, să traverseze criza mondială fără scădere economică. În 2009, anul în care economia noastră s-a prăbuşit cu peste 7%, oficialii de la Varşovia anunţau o creştere de aproape 2%. Această performanţă, ca şi succesul fulminant al economiei poloneze în toată perioada care a urmat prăbuşirii comunismului, o recomandă ca pe un model de urmărit.
De ce sectorul chimic? Pentru că şi Polonia, deşi a fost scutită de „viziunea" unei Elene Ceauşescu, a avut de rezolvat moştenirea unei industrii
