Suntem singuri. Ne reinventăm, ne „branduim” și ne vindem. Ne mințim și ne amăgim într-o solitudine penetrantă. Ne prostituăm suferind crize de identitate acute. Parcă despre asta au vorbit și puținele filme pe care am reușit să le vizionez în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), de anul acesta.
TIFF-ul a debutat cu „Potiche” (Nevasta la putere), în regia lui Francois Ozon, un film excelent despre, aș spune eu, singurătatea în doi. Un exercițiu de probare a unei imagini deformate a cuplului conjugal.
Un film despre oameni care-și atârnă destinul de grumazul altora, acceptând singurătatea și lacunele comunicării ca pe un contract perfid, fără acte adiționale. Un traiect mizer derulat pe viață.
Pentru cei care nu au văzut filmul, acțiunea se petrece într-un oraș din nordul Franței, în 1977, avându-i ca protagoniști pe Catherine Deneuve (Suzanne), Gérard Depardieu și Fabrice Luchini (Robert Pujol) . În momentul în care Pujol, sechestrat de muncitorii de la fabrica pe care o conduce, cedează controlul soției sale, aceasta se dovedește a fi un manager de excepție.
Aparent o comedie (comic de situație, de replici, Suzanne – imaginea tipică a femeii casnice, cu o personalitate ștearsă, ignorantă, poetesă, care se transformă în femeia de acțiune, dezvăluindu-și trecutul intim, desfrânat și savuros), filmul mi-a părut o frescă extrem de actuală a căsătoriei de conveniență. În fapt, mi-a vorbit despre asceza în doi.
Un alt film, „Familia” în regia lui R. Fernando Leon de Aranoa, în care Santiago protagonistul peliculei caută cu disperare să-și petreacă măcar o zi cu familia sa, redă aceeași singurătate insuportabilă. Santiago plătește o serie de actori, care, după un scenariu bine regizat, încearcă să reconstituie, absolut patologic, o viață de om.
Din nou, sub aparența unei comedii (spaima actorilor, care nu