Cînd, în 1968, Ceauşescu a iniţiat o amplă anchetă referitoare la „abuzurile şi ilegalităţile săvîrşite în activitatea Ministerului Afacerilor Interne“, finalizată prin condamnarea oficială a crimelor Securităţii lui Gheorghiu Dej şi reabilitarea lui Pătrăşcanu, prea puţini au fost cei care s-au îndoit de bunele intenţii ale liderului comunist. Cu atît mai mult cu cît, la doar cîteva luni de la debutul anchetei, Ceauşescu avea să dea o nouă dovadă a vocaţiei sale de „reformator“ al comunismului, condamnînd intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia şi afirmîndu-şi, astfel, independenţa faţă de Uniunea Sovietică. Au fost două mişcări inteligente, dar nu mai puţin diabolice, care i-au permis să-şi consolideze puterea personală, la adăpostul prestigiului dobîndit ca urmare a celor două acţiuni menţionate. Cum a reacţionat, atunci, elita scriitorilor şi a intelectualilor români? Dacă citim mărturiile din epocă, sentimentul general a fost entuziasmul, aproape nimeni n-a pus la îndoială sinceritatea liderului comunist, reacţiile împotriva măsurilor ulterioare luate de acesta – care au dus, treptat, la instaurarea unui regim dictatorial de mînă forte – au fost puţine, sporadice, iar cei cîţiva disidenţi au „beneficiat“ din plin de lipsa de solidaritate a colegilor de breaslă. Dacă istoria n-a înregistrat, încă de atunci, o schimbare majoră, istoria literaturii s-a îmbogăţit, în schimb, cu un gen nou – romanul politic sau, mai exact, „romanul obsedantului deceniu“, întîmpinat cu mare bucurie de criticii literari ai momentului şi de publicul cititor care, neavînd acces la documente de arhivă, găsea în aceste romane un substitut ficţional al presei libere şi al cărţilor de istorie. Dar acest gen de roman nu era doar un ersatz, ci şi o modalitate, foarte ingenioasă, de altfel, prin care autorii de dinainte de 1989 evitau să vorbească deschis despre rea