Proza lui Bogdan O. Popescu, adunată în volumul de debut, Viaţă de aruncat, a avut parte de un teren de receptare prietenos. Poemele lui, tandre, ironice, tuşante, jucate cu imaginaţie în volumele publicate pînă acum i-au crescut lui Bogdan O. Popescu, (neurolog reputat, pentru cei nefamiliarizaţi cu fişa biografică a autorului) cota şi capitalul de valoare – dar şi de simpatie! – printre critici, ca şi printre cei care gustă poezia la zi. Prefaţa lui Mircea Cărtărescu, care însoţeşte şi dă votul de încredere acestui debut, a cîntărit şi ea, fără îndoială, în formarea acelui greu definibil halou de aşteptare, pe care fiecare carte proaspăt apărută îl generează. Volumul, încă de la titlu, anunţă tonul care va lega cele opt proze strînse aici, multe dintre ele publicate anterior în cîteva reviste literare, după cum are grijă să anunţe prozatorul chiar de la început. Dacă, în majoritatea poemelor, dezabuzarea şi sarcasmul molipseau doar din subtext sau aluziv tonul, în proză raportul se răstoarnă: vocea care are autoritate asupra poveştii glumeşte mai rar şi nu se mai lasă vrăjită, emoţionată sau întărîtată de tentaţiile realităţii, oricît de provocatoare. Orizonturile senine se estompează şi rămîn lipsa de sens, frustrarea, dezamăgirea, resemnarea sau autoiluzionările de conjunctură, ca unice coordonate ale destinelor încapsulate în aceste proze, radiografii ale eşecurilor, ale încercărilor prost focalizate, în care speranţa se citeşte greu şi foarte rar. Acesta ar fi registrul afectiv în care construieşte, la prima carte, prozatorul Bogdan O. Popescu. Personajele-pretext pentru aceste ficţiuni sînt indivizi aduşi de propria neatenţie sau prin voia hazardului într-o stare de placiditate, în acel punct al vieţii de unde nu prea mai există drum înapoi şi nici variante de fugă din faţa spectrului ratării. Camuflat în rutină, în false împliniri sau în detaşare mimată