n) „Da’, ce, vreţi să staţi pe scaunul meu?”, îl întreabă, schimonosindu-şi figura, judecătorul pe un avocat trecut de 60 de ani. „Nu, am fost îndestul până mai ieri!”, îi răspunde acesta mirat de insolenţa „onoratului”. Uneori se întâmplă ca frustrarea să ia şi astfel de forme josnice, pocind chipul Justiţiei. Frustrarea are pricini felurite, resentimentele răbufnesc din te miri ce în sala de judecată. Ba neîmpliniri personale şi profesionale, ba beteşuguri nevindecate, ba invidii scelerate, ba iluzia că în „tronul” acela făcător de verdicte ai puteri dumnezeieşti, ba stricăciuni sufleteşti ireparabile, ba neştiinţă de carte.
Monştri în robă! Başca tinereţea excesivă a corpului de magistraţi, şi, adesea, proasta lor formare, lipsa de măsură a multora. Apucăturile de vătaf ori tonul şmecheresc sunt semnul inadecvării magistratului, nepotrivirii sale cu nobila misie. Judecătorul-satrap, ce mai oribilitate! Judecătorul-unealtă (mereu voluntar să îndeplinească comenzile politice), judecătorul-negustor - „cobiliţarii”, vorba lui Petre Pandrea – (pentru care sentinţa e marfă), judecătorul-arivist (dispus la orice compromis în goana după funcţii), judecătorul-infatuat (întotdeauna scârbit să respire acelaşi aer cu avocaţii şi justiţiabilii) şi judecătorul-procuror (a cărui singură preocupare e confirmarea rechizitoriului) sunt alte specii ale oribilităţii de care pomenesc.
O justiţie normală presupune eleganţă în solemnitate şi atentă cumpănire, nicidecum revanşe viscerale. Prejudecăţile n-au ce căuta în hotărârile judecătoreşti, iar politeţea înseamnă tocmai cei şapte ani de-acasă. Inşii de dincolo de piedestalul judecătorului merită, cel puţin formal, respect, întrucât romanii au imaginat acest demers cu origini divine în veştminte sacrosancte. Fiindcă, oricum, parafrazându-l pe acelaşi tragic avocat-scriitor, juri