Cu câţiva ani în urmă pe culmea stâncoasă a unei insule greceşti din Egee, cineva mi-a arătat locul unde se afla un mic templu al lui Pan, fiul zeului Hermes şi cel care a inventat, pare-se naiul. În engleză, de altfel, naiul se numeşte panflute, adică flautul lui Pan. Năstruşnicul zeu umbla întotdeauna prin păduri însoţit de alaiuri de nimfe şi satiri, iar viaţa lui pare să fi fost dedicată, fără nici o tăgadă, muzicii şi bucuriei.
În pădurea thassiotă, nu am văzut decât o lespede şi făgaşul săpat în piatră pentru sacrificii. Într-unul dintre muzeele Greciei aveam însă să aflu şi statuia de marmură care îl înfăţişa pe zeu: un bărbat cu trăsături hirsute, dar cu o expresie de extaz pe chip care nu putea să vină decât din muzica pe care o interpreta, suflând în instrumentul creat din mai multe fluiere legate între ele cu un fir de lână. M-a urmărit multă vreme imaginea aceasta a zeului naiului, iar în urcuşurile mele pe alte poteci din pădurile greceşti m-am întrebat ce-ar fi să mă întâlnesc o dată cu el. Nu mi s-a întâmplat asta niciodată... Dar acum câteva zile, privindu-l pe Gheorghe Zamfir interpretându-şi magistral cântecele, am zărit deodată acelaşi extaz pe chipu-i şi am ştiut că el, zeul, se reîntorsese pe pământ, reîncarnat în maestrul naist român. Mi-am zis atunci: lipseşte un templu, pentru ca zeul să aibă aici, pe pământ, toate ale lui. Dar întorcând privirea aveam să-mi dau seama că şi templul îşi aflase fiinţa.
L-am ascultat cântând pe maestrul Gheorghe Zamfir într-un restaurant abia inaugurat, La Conac Club Residence. O oază de „viaţă veche” la marginea oraşului cosmopolit şi alert care este Bucureştiul de azi. „La Conac” accentele boiereşti şi burgheze ale altui veac amprentează puternic un loc care ar putea deveni, în timp, un lăcaş al gastronomiei de mare clasă, dublat de un spaţiu dedicat cu multă generozitate marilor artişti ro
