Departe de mine eventualele pretenţii de a fi critic muzical. N-am fost niciodată şi cu siguranţă nu mă voi transforma acum într-unul, cu atât mai mult cu cât „talentul şi dăruirea mea“ nu mă recomandă, să zic aşa. Cu toate acestea, uneori nu pot să stau deoparte şi să tac în faţa atrocităţilor ce ne îngrozesc urechile. Iar aici nu mă refer la sonoritate, ritm sau alte aspecte (pe care, evident, nu le cunosc) luate probabil în calcul de adevăraţii critici muzicali în analizarea unei piese. Voi vorbi deschis. Nu ştiu câtă lume a aflat sau a auzit deja, dar pe posturile muzicale circulă în ultimul timp o melodie intitulată „Piesa asta este hit. Dan Spătaru n-a murit“, interpretată (în lipsa unui alt cuvânt) de numiţii Boier Bibescu şi Don Baxter. Nu mă interesează cine sunt, ce-au făcut şi ce-au cântat până acum însă, din punctul meu de vedere, „hit-ul“ pe care vor să-l promoveze sub eticheta garantată pe care o reprezintă numele lui Dan Spătaru este o atrocitate, un kitsch. Sinceră să fiu, nu vreau să ofensez pe nimeni, dar iată cum văd eu lucrurile: în cursul iernii trecute, o piesă internaţională făcea valuri printre tineri, anunţând un succes însemnat pentru casa de producţie, interpreţi şi cine ştie câte alte persoane implicate în proiect. Melodia cu pricina se numea „Barbara Streisand“ şi era intrerpretată de cei de la Duck Sauce. Versurile simple şi celebritatea persoanei al cărei nume era amintit şi probabil ritmul antrenant i-au asigurat piesei o oarecare priză la public (nu pot aprecia exact impactul, nefiind cunoscătore în domeniu, astfel după cum am menţionat deja). Nu exclud posibilitatea ca lucrurile să nu fi stat cum le voi interpreta eu în continuare însă iată impresia pe care „hit-ul“ numitului Boier Bibescu mi-a lăsat-o: receptivi la succesul celor de la Duck Sauce cu „Barbara Streisand“, românii s-au gândit să aplice şi ei, în ţara lor, în manieră ma