Dacă aş fi întrebat: "De ce faci asta?" – de ce îmi văd de treburi, deşi nimic din ce fac nu mai înseamnă ce credeam cândva că trebuie să însemne, de ce mă agit, când aş putea să lenevesc, de ce nici nu termin bine un lucru şi-mi fac griji pentru ce-ar fi să urmeze mai departe – n-aş şti ce să răspund. Până pe la 50 de ani ştiam şi aş fi venit cu un răspuns de toată frumuseţea, fără să aştept sfârşitul întrebării.
Până pe la 50 de ani aveam răspunsuri chiar şi la întrebările care nu aveau să-mi fie adresate niciodată. Le adunasem din cărţi, gândite şi articulate de alţii, din pălăvrăgeala colegială despre sensul vieţii şi al creaţiei, despre dragoste şi viitor. Mai ales despre viitor. Apăreau multe culegeri cu ziceri pline de spirit, aforisme, paradoxuri, cugetări ale unor oameni de seamă, cărţi cu citate din varii scrieri filozofice şi literare, care mă umpleau de invidie şi de avânt. Invidie, fiindcă ideal ar fi fost să le semnez eu ca autor, şi avânt, întrucât îmi fermentau mintea şi uneori îmi reuşea şi mie câte un puţin asemănător. Unele aforisme şi gândiri radicale îmi reveneau adeseori în memorie, ca muzicile auzite de mult cărora nu le mai ştii autorul şi nici desfăşurarea de odinioară a melodiei. Un ecou, dar unul încărcat de sentiment.
Am existat conform cu cele zise şi scrise de alţii, iar ce-i tulburător e că unii au luat în grav ce ziceam şi scriam eu, cu toate că nu era decât în parte ceva venit de la mine. Măi, Tudore, mi-a zis nu demult un fost coleg de facultate, să ştii că ai spus tu o vorbă şi atât de bine mi-a picat, că m-am ţinut de ea şi nu regret. Când mi-a citat "vorba", mi-a venit să intru în pământ de jenă. Era un citat din Lec, un polonez care înnebunise lumea cu aforismele sale şi care circulau şi la noi în regim de adevăruri incontestabile.
Şi cu ce m
