Mă întreb adesea unde ar fi ajuns România dacă pe 20 mai 1990, în Duminica Orbului, românii ar fi ales altceva?
Cum ar fi fost dacă lumea civilizată nu întorcea spatele puterii de la Bucureşti, oripilată de evenimentele de la Târgu Mureş şi de mineriade? Cum ar fi arătat România condusă de Ion Raţiu? Ar fi fost în grupul de la Vişegrad? Ar fi prins primul tren în NATO şi în UE? Greu de spus văzând ce întortochiate sunt căile geopoliticii. Sunt însă absolut sigură că fără teroarea instituită cu ciomagul şi târnăcopul, inteligenţele acestei ţări nu ar fi ales să plece în cele patru zări. Cu ele aici, indiferent de conjuncturile externe, România ar fi arătat altfel.
Am propus acest exerciţiu de imaginaţie şi altora. I-am văzut destul de stânjeniţi. Nici măcar nu m-am mirat. Pentru ei - liberali de marcă, monarhişti, oameni de dreapta sau intelectuali certaţi cu neo-cripto-comunismul - Ion Iliescu a devenit dezirabil, frecventabil, chiar un campion al democraţiei. Aceşti oameni au aprobat sau chiar au aplaudat cântecul de sirenă al octogenarului Ion Iliescu la semnarea protocolului alianţei PSD-PNL-PC. Liderul de onoare al PSD binecuvânta Uniunea Social Liberală şi-i ura vânt la pupă împotriva "tiranului" Băsescu: "Văd în această structură politică o pavăză a libertăţii şi libertăţilor câştigate în decembrie 1989 şi un instrument de consolidare a democraţiei şi statului de drept care s-a edificat ca urmare a Revoluţiei din decembrie.“
L-or fi crezut vreo clipă foştii oameni de dreapta din alianţa stângii? Sau definiţia statutului de drept e negociabilă şi spune că pentru morţii de la Revoluţie sau mineriade plătesc doar Stănculescu, Chiţac şi Miron Cozma, iar ceilalalţi vinovaţi sau suspecţi de vinovăţie sunt intangibili?
Dacă tot vorbim de exerciţii de imaginaţie, să presupunem că Ion Iliescu, tovarăşul devenit domn şi preş
