În ultimii ani de studenţie am stat cu chirie într-o fostă odaie pentru servitori, în podul unei vile. O a doua odaie era ocupată de o veşnicie de soţii Braun. Domnul avea 50 de ani şi pleca zilnic la serviciu, iar doamna, care împlinise 90, se fereca în cămăruţa lor de zece metri pătraţi, de unde ieşea doar ca să se încuie alte câteva ore în baia comună. Uneori, mintea o lăsa de tot şi o zăream, când soseam acasă, veghind coridorul în cea mai clasică dintre aşezările omului pe veceu. Nu realiza deloc grotescul scenei şi mă urmărea cu privirea zâmbindu-mi şăgalnic, ca unui vecin cu care ai norocul să împarţi nu numai un spaţiu, ci şi un mare secret.

Secretul, care îmi fusese comunicat de familia ce locuia la parter, era acela că soţii Braun se luaseră din dragoste pe vremea când bărbatul avea 18 ani, iar femeia 58. De fapt, mi-a zis chiriaşa de la parter, Brauneroaia trebuie să fi fost trecută binişor de 60. Dar dragostea e nebună!

Cu orice puteai să asociezi prezenţa umilă şi figura lipsită de orice accent a domnului Braun, nu şi cu nebunia. Ne întâlneam de câteva ori în an pe culoarul ce despărţea cele două chichineţe din pod şi de fiecare dată îmi venea să-l întreb: Nu vă supăraţi, dumneavoastră locuiţi aici? Unii oameni au acest dar, de a li se uita chipul de îndată ce nu li-l mai vezi un timp. Nu mult timp, uneori şi o săptămână.

Adevăratul mister însă nu era perpetuat de soţii Braun, ci de cartier. După ce am început să fiu adoptat de cetăţenii din zonă poate şi pentru că le spuneam „Săru-mâna!” la toate cucoanele şi „Am onoarea să vă salut!” la toţi necunoscuţii, oamenii s-au simţit datori să mă informeze toţi că doamna şi domnul Braun se luaseră din dragoste. Şi ce dragoste!! Nu mă reţinuse stăruinţa cu care îmi comunicau această informaţie, pe care de altfel o primisem încă din prima zi a noii mele vieţi de chiriaş burlac, ci jubilaţia cu