Lăsăm în urmă casa lui Mancioacă (pe jumătate dărâmată din pricini nelămurite vreodată) şi curtea lui Anghel Preducel şi o cotim spre cimitir. Aici, ştefan Mitroi – "părintele" celor două personaje aproape fabuloase – aprinde o lumânare întru pomenirea duşilor săi dragi şi stă aşa câteva clipe, ca o stană de piatră. Fixează cu privirea umedă crucile mitroilor înălţaţi la cer, ale căror fotografii şi-au ferfeniţit conturul de la ploile căzute puzderie. Mormintele siliştenilor sunt năpădite de maci, deşi şi viguroşi, de parcă sufletele morţilor au înflorit. Sunt roşii duhurile răposaţilor, snopi de mirare, semn că şi sângele îmboboceşte. Pământul mănos le rodeşte rădăcinile de oase şi le împinge deasupra în pocale purpurii. În care se strânge roua dimineţilor blajine din misterioasa câmpie a Teleormanului. Să nu rabde de sete adormiţii pe veci, nu de altceva!
Ieşim în şosea, cu tâmplele mai cărunte şi zvâcnind fierbinte. Tăcem greu, ce să ne spunem, copleşiţi de atâta precaritate? "Hai să-ţi fac o surpriză!" îl aud vag, de undeva, de departe, pe scriitorul-poet. Intrăm în Vităneşti, căutând ceva. Satul s-a tras la umbră, înghiontit de dogoarea soarelui. Bâjbâim pe drumul principal, căci gospodăriile sunt leite între ele. Mărunte şi ponosite, vopsite identic. Oprim în dreptul unei porţi care ne îngăduie fără împotrivire. ştefan păşeşte primul, eu, în spatele lui. Nedumerit şi curios deopotrivă. "Ce-o vrea?" mă întreb dintr-odată, cercetând oborul străin. Dintr-un ungher înverzit se iveşte o siluetă firavă şi nesigură. Seamănă oarecum cu Ţuţea, mic la trunchi şi cu ochi iscoditori. Bărbia îi tremură uşor. "Ţi-am promis că ţi-l aduc", îi zice prietenul meu bătrânului apărut de nicăieri. Simion Gârlea are 93 de ani şi s-a încăpăţânat să rămână român după ce sovieticii ne-au răpit Basarabia. Păi, el pentru România luptase în ăl de-al
