Nu cred că, la ora asta, există în România o categorie socio-profesională, alta decât cele care au vreo legătură cu politicul, mai blamată decât cea a ziariştilor. Parcă nici măcar minerii fragezilor ani '90 n-au reuşit să fie atât de detestaţi. Motivele pentru care oamenii care lucrează în presă au ajuns să fie arătaţi cu degetul pe stradă şi să fie urâţi de alţi oameni cărora, în principiu, nu le fac nici un rău şi nu le bagă mâna-n buzunare sunt multe. Sigur că o anumite parte din vină (cea care derivă manipulare, aroganţă, comoditate, uneori îmbogăţire dubioasă) le aparţine şi lor, dar, după părerea mea, de om trăitor în acest sistem profesional, care nu se exclude în nici un fel din discuţie, asta ţine de latura excepţiilor şi în nici un caz nu se apropie de pragul majorităţii.

Presa românească a fost, o scriu fără nici o rezervă, denigrată deliberat, de actualul regim politic, pe baza unui program bine structurat, coerent, ale cărui borne au fost bifate una după alta. S-a lucrat coordonat, pe timing, pe bază de complicităţi din interiorul breslei (bine răsplătite financiar) şi cu ajutorul instituţiilor de stat. S-a pornit într-o seară caldă a anului 2007, când un preşedinte aflat în pericolul destituirii - deloc confuz, cum părea atunci, la prima vedere – a declanşat, din salonul de protocol al Aeroportului Otopeni, primul atac, devastator prin urmări, la adresa mass-media. A fost aşa-numitul episod al "tonomatelor cu euro”, cu numele meu şi al lui Andrei Bădin (între timp, reevaluat, pe modelul Gabi Oprea, în birtul de la drum al Fraţilor Păunescu, alţi reevaluaţi celebri) fluturate ca perete de scuipat. Mulţi l-au bănuit atunci, greşit, pe Traian Băsescu de impulsivitate şi, eventual, reacţie bahică disproporţionată la nişte atacuri de presă. Era doar primul pas al unui plan. Preluată în buclă de propaganda portocalie, zicerea jucătorească s-a tran