Discreţia a ajuns cel mai mare dezavantaj în materie de expunere publică. Eşti cuviincios, adio! Trăsneşti a tupeu, bine-ai venit pe scenă!
„În fiecare prost presimt un şef". Ce este această temere şi de unde vine? Nu e un slogan al circumspecţiei, ci un vers de Romulus Vulpescu, scris pe vremea când pe erudit îl prindeau zorii în tipografie, unde potrivea oglinda paginii spre a-i fi pe plac. Aparent, versul atrage prin rebeliune antiierarhică, prin cauterizarea negilor subalterni. Însă nu e doar asta. Cine lipeşte versul de ieri la România de azi fotografiază, dintr-o apăsare pe buton, un decalaj şi un derapaj. Reunite, cele două impun formula de reaşezare a societăţii, cu valorile şi non-valorile ei. Iar formula aceasta se numeşte, simplu şi dureros, selecţie negativă. Ce înseamnă asta? Mai multe lucruri. Unul este predilecţia pentru promiscuu şi facil, care coincide cu abandonarea temelor serioase de discuţie. Un altul constă în relativizarea criteriilor, care produce opţiuni discutabile, când nu fanteziste sau ridicole. La urma listei, poate că ar trebui trecută şi modificarea polilor de interes public, alături de portretul-robot al persoanelor demne de atenţia semenilor.
Cei care construiesc sisteme de aşteptări în jurul răsfăţaţilor din media nu se mai pot desprinde din capcana şcolilor de jurnalism care i-au pisat cu ideea potrivit căreia răul vinde bine şi binele vinde rău. În plus, pentru ca reţeta să dea roade, prim-planul mediatic trebuie să aibă un „ce" exotic, conform străvechii găselniţe după care „un câine care muşcă un om nu e o ştire, pe când un om care muşcă un câine, da". Unde duc aceste false strategii? La apariţia unui personaj public compus din excese, care cântă în falset o partitură scrisă cu urechea la poruncile lui Rating Vodă. Urmarea? O pletoră de arătări din plastic, cu voinţă de fier şi limbă de lemn. Portrete spânzurate
