Am avut zilele din urmă ocazia să aflu de la reprezentanţi ai Bisericii Române Greco-Catolice informaţii despre stadiul actual al restituirii proprietăţilor pe care statul comunist le-a confiscat acestei Biserici. Percepţia pe care mi-o formasem în anii trecuţi mi-a fost confirmată în bună măsură: restituirea proprietăţilor acestei Biserici este încă o restanţă, din cale afară de dureroasă, a celor peste două decenii „postcomuniste".
Ce am încercat să le spun interlocutorilor pe care i-am întâlnit a fost mai ales că, date fiind complexitatea şi dificultatea aproape copleşitoare a problemelor cu care ei se confruntă, este esenţială gândirea unei „strategii integrate" care să prioritizeze şi să pună într-un echilibru cât mai judicios ceea ce trebuie făcut, ceea ce poate fi făcut şi resursele, destul de modeste, de care dispun.
După 2004 şi 2005, mai ales după ce a fost amendat Decretul-lege 126/1990, iar prin Legea 247/2005 au fost aduse mai multe amendamente legislaţiei privind restituirea proprietăţilor, situaţia a cunoscut o anumită ameliorare, inclusiv în privinţa soluţionării proceselor deschise de Biserica Unită. Un comunicat al BRU din februarie 2009 chiar nota că „deciziile de retrocedare luate de instanţele de judecată naţionale, fără fi nevoie să recurgem la jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt semne ale funcţionării unei justiţii independente spre beneficiul întregii societăţi".
Problema este însă, astăzi, în continuare, departe de rezolvare, iar dificultăţile întâmpinate de Biserica Unită sunt de toate felurile şi dintre cele mai serioase: imposibilitatea, profund discriminatorie, de a oficia, în multe cazuri, serviciile religioase; tergiversarea şi strămutarea multor procese; multe hotărâri judecătoreşti nepuse în executare; demolări şi distrugeri ale lăcaşurilor de cult, hărţuirea şi intimidarea credincioşilor greco-c