Unul dintre venerabilii scenei româneşti, mai vârstnic cu treizeci de ani decât mine, m-a îm­bră­ţi­şat, cu prilejul unei sindrofii cultu­ra­le, de parcă ne ştiam de-o viaţă, dar nu avusesem niciodată timp să ne şi vedem. Nu-i fusesem pre­zentat, nu se mai întâmplase să mă aflu atât de aproape de dânsul, iar cei treizeci de ani diferenţă plus prestigiul său artistic, ţinând cu vremea de sacru, au impus în chip natural o distanţă istorică. Faptul că m-a luat atât de frumos în seamă se motiva cumva prin efemera popularitate pe care o dau televiziunea şi uneori şi cărţile. Adevărata problemă însă era la relaţia dintre vârste.

Când ai cincizeci de ani, tine­rii de douăzeci te socotesc bătrân. După şaptezeci de ani, situaţia e alta, pentru că nu există bătrâni tineri şi bătrâni bătrâni. Bă­trâ­ne­ţea e democratică, la modul cel mai consolator. Când am păşit pen­tru prima oară într-o redacţie şi i-am cunoscut pe Fănuş Neagu şi pe Ion Băieşu, ei erau cu numai câţiva ani mai mari, dar fiindcă erau publicaţi şi numele lor se bu­cura de mare preţuire îi priveam cu emoţia cuvenită unor clasici în via­ţă. Trei decenii mai târziu, Bă­ie­şu m-a abordat ca şi cum avea de lămurit ceva şi sosise în sfârşit mo­mentul. Măi, m-a întrebat el, cu câţi ani eşti tu mai bătrân ca mine? E invers, am zis, matale ai nişte ani în plus. Şi nu e corect spus că ai fi mai bătrân, pentru că acum patru-cinci ani, mai mult sau mai puţin, nu mai înseamnă ce însemnau cândva.

Într-o povestire de începuturi, scriam aşa: la cinci ani, lumea toată e a copiilor de cinci ani; la opt ani, lumea e numai în două feluri, plină de copii mici şi de copii mari; la paisprezece ani, copiii care contează sunt cei de paisprezece ani; la douăzeci de ani, ştii sigur că viaţa are jumătăţi, adică înainte de douăzeci şi după douăzeci de ani; la treizeci, tot ce contează în societate sunt tinerii ca t