Tot ceea ce credeam noi că e normal să fie se desface şi se destramă sub ochii noştri. Credeam că ţara e normal să fie condusă de oameni înţelepţi şi admiraţi pentru ce au făcut în viaţa lor. E tocmai pe dos. Credeam că avuţia acumulată prin munca românilor e normal să fie la dispoziţia şi în folosul lor. E exact pe dos. Credeam că respectul şi prieteniile pe care România le-a dobândit după Revoluţie e normal să existe şi să fie cultivate. E chiar pe dos.
O guvernare atât de străină de sentimentul răspunderii ca aceasta de acum am impresia că nu poate fi regăsită în trecut, oricare ar fi acela. Arbitrariul generat de acum pe scară largă fie prin încălcarea, fie prin modificarea după bunul plac a legalităţii ne conduce firesc la întrebarea: când s-a mai întâmplat aşa ceva? Principiile eficacităţii, imparţialităţii, legitimităţii, transparenţei şi excluderii abuzurilor şi arbitrariului s-au pus la temelia noului stat român imediat după Revoluţie. Ce a mai rămas în picioare din această structură esenţială a democraţiei? Părea că e absolut normal ca orice lege care are ample şi profunde consecinţe asupra vieţii de azi şi de mâine a tuturor românilor să fie neapărat dezbătută, răspunzând la fiecare prevedere întrebării lui Moromete: "Pe ce te bazezi?". E pe dos. Legile învăţământului, salarizării, sănătăţii, reorganizării Poliţiei şi, capac la toate, anunţata reorganizare administrativ-teritorială a ţării sunt asumate în Guvern, apoi prin răspunderea Guvernului şi, la urma urmelor, doar pentru el.
Acţiunea actuală, în plină desfăşurare, de fiscalizare şi penalizare post-factum (atenţie, după ani de zile!) a creatorilor din artă, cultură şi presă (că pe cei din cercetare oricum i-au marginalizat), utilizând cercetări de tip inchizitorial, are un obiectiv final anormal în democraţie: pedepsirea tuturor celor care se opun
