Basmele copilariei, tablourile vietii pictate de oamenii mari cu care interactionam, fluxul naucitor de informatie ce razbate din ecranul televizorului ori din revistele glossy, toate acestea contribuie la crearea visurilor noastre adolescentine. Nepriceputi si grabiti, cu avida dorinta de a fi mari si importanti, le fugarim cu ochii inchisi si ne trezim speriati si incrancenati cand realitatea ne arunca in cosmarul existentei cotidiene.
Adio printi si zane blande, adio paduri fermecate si castele de fildes, adio puteri supranaturale si o mie si una de nopti de poveste. Adio vis. In realitate printii devin adevarati capcauni, iar zanele fatasme fugarind alte fatasme, padurile sunt grote intunecate intesate de entitati ghebosite de propria existenta si castelele gramezi de suferinte. Nimic supranatural, nimic de poveste. Cu toate acestea visul isi are importanta lui, creeaza viziunea si provoaca realitatea. Ancorat bine poate razbate si sustinut de multa determinare si daruire el se poate transforma intr-o placuta existenta.
Nu ma intelegeti gresit, nu sunt impotriva visarii, din contra pledez pentru ea caci sunt o visatoare de cariera. Am inceput de jos, fiind la inceput fanatica lor angajata si mi-am dobandit experienta cu multa truda si multe vanatai lasate de plonjarile repetate la care am fost supusa. Ca un acrobat pentru care zborul pare sa nu aiba secrete m-am hranit din adrenalina data de salturile in vise fara plasa. Poate ca experienta mea ar fi fost infinit mai saraca daca as fi dobandit-o pornind si de la o baza solida de teorie, dar cat timp as fi castigat si cate regrete as fi pierdut, cate vise mi s-ar fi implinit, avand un plan solid al fiecaruia in parte?
Da,asta este concluzia mea azi cand ma uit cu inima indoita in urma… ca visul nu poate sa fie lasat asa, sa zburde in voie in capsoarele noastre, ci el are nevoie de un plan de b
