„XMen: First Class“ nu te lasă sleit de puteri, ci te face să-ţi doreşti mai mult. Matthew Vaughn a găsit soluţia să facă diferenţa pe o piaţă ultrasaturată de supereroi: filmul lui aduce genului o patină de epocă apetisantă şi e construit cu un ochi la peliculele de spionaj din timpul Războiului Rece.

Are ceva şi din seria James Bond, doar că, în loc de gadgeturi grozave, ne etalează eroi bizari cu uluitoare puteri supranaturale. Dar cel mai tare respectă formula unor produse „macho" ale anilor '60 ca „The Dirty Dozen" (aici, Freaky Dozen): nişte proscrişi inadaptaţi sunt adunaţi de câţiva masculi vrednici, antrenaţi şi apoi puşi să lupte pentru salvarea omenirii. În acest proces ei vor deveni, evident, mult mai buni.

„Swinging sixties" vin la pachet cu o aură de seducţie mitică şi e greu să nu te laşi captivat de priveliştea unor mutanţi cu care te-ai obişnuit într-un univers SF/high-tech, uitându-se la un televizor alb-negru ce transmite discursul lui JKF (de multe ori, reconstituirea stilizată e un simplu pretext de a le arăta pe Rose Byrne şi January Jones în lenjerie intimă, dar şi aceste momente sunt spectaculoase).

Prequel-ul fixează originile francizei şi îl urmăreşte pe Charles Xavier (James McAvoy) care, împreună cu Erik Lensherr, viitorul Magneto (Michael Fassbender), strânge o echipă de alţi mutanţi ca să se lupte cu un megamalefic interpretat de Kevin Bacon (el şi Fassbender controlează atât de bine scenele în care apar, încât ceilalţi par uneori un balast).

Acesta vrea să cucerească planeta; planul lui e să-i întărâte pe ruşi împotriva americanilor şi să declanşeze un cataclism nuclear, ceea ce ar duce la dispariţia oamenilor şi întărirea mutanţilor. Evident, premisa e extrem de simplă, dar regizorul, care a dat dovadă întotdeauna de fler vizual, chit că l-a folosit cu efecte contrastante (feeric în „Stard