Imaginați-vă că sunteți polițist. Monitorizați traficul pe autostrada București-Cernavodă. Radarul vă ajută să detectați un bolid care, în plin avânt, a atins 300 km/h. Mașina strălucitoare, de producție germană, e condusă de un puști de 18 ani, vrăjit, alături de iubită, de mirajul etnobotanicelor. Adolescentul conduce euforic, cu boxele încinse la maximum, sfidând orice regulă de comportament.
Dumneavoastră sunteți însă omul legii. Faceți o primă somație, poate chiar a doua. Opriți mașina, cereţi talonul, penalizați șoferul pentru comportamentul la volan, îl apostrofați energic şi decideți – în perfectă legalitate – suspendarea instantanee a permisului de conducere. Lucrurile nu se opresc aici: vreți să vedeți cum poate justifica un puşti lipsit de orice venituri ditamai averea: o limuzină-sport estimată la 150,000 Euro. În zadar.
Acesta e punctul în care Justiția română intervine: puștiul nu are de justificat nimănui nimic. Doar cei răuvoitori vor crede că distinșii judecători protejează pacea sufletească a borfașilor. Ei bine, nu: Curtea Constituțională apără dreptul sfânt la proprietate – un drept sacru pentru care s-au sacrificat atâtea orașe-martir în Revoluția din Decembrie 1989. E vorba despre un drept emanat din gândirea dreaptă și plină de înțelepciune a lui Ion Iliescu. Ne amintim cu pioasă reverență de sloganul primilor ani post-comuniști: un președinte și o Constituție pentru liniștea noastră. Acum magistrații ne spun același lucru: țara ar intra în război civil fără prezumarea caracterului licit al averilor dobândite pe tot parcursul eternei și fascinantei noastre tranziții.
De ce ne-am împiedica în faptul că americanii – mai ales cei care l-au citit pe John Locke, rămânînd apoi fideli Părinților fondatori – cred altceva? Sau că înțeleg altfel prezumția de nevinovăția și obligația fiecărui individ de-a putea justifica, bob cu bob, m
