Cand a inceput criza actuala, temerea mea a fost ca urzeala Uniunii va incepe sa se rareasca, statele membre trecand la re-nationalizarea unor politici comune. Si, intr-adevar, discriminarea impotriva romanilor introdusa mai intai de Italia, apoi de Franta, suspendarea aranjamentului Schengen solicitata recent de cele doua state impreuna, sau re-introducerea controalelor la granitele Danemarcei ilustreaza cum una din marile realizari comune ale UE – libera circulatie – a fost abandonata in favoarea intereselor nationale inevitabil mai inguste.
Mai mult, conducatorii politici ai tarilor membre au devenit prizonierii castigurilor politice pe termen scurt si, de aceea, trateaza toate provocarile exclusiv prin prisma impactului lor asupra opiniei publice, si nu prin prisma valorii lor intrinseci, cum ar trebui. Exemplul Germaniei care a votat diferit de aliatii ei in privinta Libiei din motive care tin exclusiv de politica interna – pe care unii le califica drept egoiste prin excelenta – este cat se poate de ilustrativ in aceasta privinta.
Criza, pe de o parte, care determina tarile membre sa fie preocupate aproape total de situatia lor interna, si procesul de reasezare a raporturilor mondiale de putere, pe de alta parte, care determina statele sa fie egoiste in urmarirea interesului national contribuie impreuna la slabirea legaturilor interne dintre statele membre UE.
Ori, daca tinem seama ca proiectul Uniunii Europene, atunci cand a fost lansat, a fost un proiect politic “deghizat” intr-unul comercial, ulterior economic si financiar, in care gradul de integrare a fost asumat voluntar si prin consens de tarile membre, putem afirma ca motivatia pozitivaa integrarii europene incepe sa dispara (daca nu a si facut-o déjà – vezi lipsa progreselor privind crearea, de pilda, a pietei unice in domeniul energiei, sau politica de extindere …).
In acelasi