9
Celula în care sînt stau e chiar deasupra mării şi e astfel plasată încît răsăritul se vede perfect. Priveliştea e minunată. Am început să mă obişnuiesc cu veşnica mîncare de peşte de mare. Măcar e proaspăt şi nu poate fi decît sănătos. Aerul de mare mi-a desfundat nările pentru totdeauna. Nu ţin minte, de cînd am fost băgat aici, să fi strănutat măcar o dată. Singurul lucru care mă incomodează oarecum este masca asta de fier care-mi prinde tot capul.
10
În timpul lucrului trebuie să purtăm la picior o cătuşă de care atîrnă un lanţ cu o bilă de oţel la capăt. Asta pentru că s-au găsit nişte puşti să evadeze. Au fost, fireşte, prinşi şi spînzuraţi, dar noi am rămas cu bilele de picioare. După un timp, în cinstea Zilei Naţionale, s-a revenit asupra obligaţiei de a purta cătuşe cu lanţ şi bilă de oţel. N-a trecut nici o săptămînă şi alţi inconştienţi au evadat. Au fost prinşi, torturaţi şi spînzuraţi. Ne aşteptam ca de a doua zi să primim iar bilele de oţel, dar nu s-a întîmplat nimic. Am aflat mai tîrziu că bilele fuseseră scoase din inventar ca nefolositoare, iar comandantul închisorii le şi vînduse pe contul lui unui negustor de fier vechi.
11
I-am spus comandantului că, fiind singur în celulă, atîrnat deasupra mării, fără dreptul de a ieşi vreodată, e inutil să port masca de fier. Nu mă va vedea nimeni. Cel mult, să mi-o pună dacă vine vreo inspecţie. A fost de acord cu mine, logica îl obliga. A doua zi a venit cu gardianul şi cu un lăcătuş care a tăiat bridele nituite şi mi-a scos masca. Îndată ce mi-au dat-o deoparte şi m-au privit, au început să rîdă. Au rîs toţi trei pînă au căzut jos, minute în şir. Nu am putut scoate de la ei nicio explicaţie, au plecat rîzînd. Am cerut atunci o oglindă, ca să văd şi eu ce e atît de caraghios la înfăţişarea mea, exceptînd barba şi părul care desigur că-mi crescuseră
