În Secolul meu (carte publicată în 1999), Günter Grass a portretizat un întreg secol, întorcînd, inteligent, Istoria pe toate feţele. Şi pe cea de est, şi pe cea de vest, şi pe cea luminată, dar mai ales pe cea întunecată. A scos la iveală un veac întreg, sculptîndu-l în 100 de „poveşti“, purtînd ca titlu anii şi prezentate din perspectiva unor naratori cu identităţi distincte, aparţinînd unor categorii sociale sau profesionale variate – soldaţi, reporteri, oameni politici şi de stînga şi de dreapta, femei, copii, mineri, ciclişti, prinţi, arhitecţi, cercetători, boxeri, evrei, elevi, profesori, poeţi, pensionari, ţărani, studenţi, ba chiar personaje literare. Aşa cum au stat lucrurile şi pe harta politică reală a Europei Centrale, Germania este, bineînţeles, punctul nodal al majorităţii evenimentelor. Deşi proze scurte de două-trei pagini, cu naratori diferiţi şi cu problematică, pînă la un punct diferită, volumul lui Günter Grass are acea inefabilă coerenţă a scurgerii timpului într-un univers cu aspect de mozaic (cum altfel!? ), care îşi filtrează substanţa şi culoarea după o logică numai de el ştiută. Mai mereu surprinzătoare, evident. Două războaie mondiale şi consecinţele inerente, prima călătorie cu telefericul, Răscoala Boxerilor din China, progresul măsurat în pălării de pai, primul zepelin, grevele din minele de cărbune, uciderea în masă a evreilor, apariţia noii monede, şomaj, lagăre de muncă, Jocuri Olimpice, curăţarea Berlinului de molozul rămas după bombardamente, foamete, valuri de fig, scumpiri devastatoare, broscuţa produsă de Wolkswagen, primul Tv, bomba atomică, dezvoltarea căştii de oţel germane, scindarea Germaniei, primelecover girls din paginile revistei Life, rivalitatea dintre Puma şi Adidas, deportări, pantaloni de piele, gazări, acţiuni la bursă, procesele criminalilor de război, Gagarin, drepturile de televizare a războaielor, inter