Scrisă pe parcursul a mai bine de zece ani (1995-2005), proza vizionară a Magdei Cârneci din FEM (Cartea Românească, 2011) – prima carte de proză a cunoscutei poete optzeciste (a publicat volumele de poemeHipermateria, 1980, O tăcere asurzitoare, 1984, Haosmos, 1992, Poeme politice, 2000) – este o proză remarcabilă, cu atît mai mult cu cît reprezintă o raritate în peisajul literar actual de la noi. O prelungire a unor „fire“ mai vechi, a unor propensiuni către „hipermaterie“, iluminare, revelaţie vizibile deja în cărţile sale de poeme, FEM este, într-adevăr, aşa cum scrie Simona Sora în scurta prefaţă, „cartea cărţilor de pînă acum ale scriitoarei“. S-a întîmplat ca ea să fie o carte de proză şi, în mod fericit, o carte de proză foarte bună a unei poete – o „proză poetică, aşa cum e adevărata proză“ (Simona Sora).
Teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 şi poetă de prim-plan a aceleiaşi generaţii ’80 marcate de diseminarea, de intertextualitatea şi de ludicul postmodernismului – către care aspirau optzeciştii, sufocaţi de ceauşismul ultimilor ani –, Magda Cârneci se dovedeşte a fi, în poezia şi – iată – în proza sa, în răspăr cu toate acestea, întorcîndu-se în scrisul ei la vizionarismul romanticilor germani şi al unor Baudelaire, Rimbaud – dar fără narcoticele de rigoare (cum singură mărturiseşte vocea feminină a cărţii) –, coborînd pînă la filonul textelor iniţiatice, în particular al textului biblic însuşi, căci descoperirea unităţii profunde a lumii, viziunea extatică a totalităţii, a fuziunii sinelui cu lumea animată de principiul iubirii reprezintă, în fond, o revelaţie divină.
Pentru Magda Cârneci, a scrie e sinonim astfel cu „un act religios“, însă „în afara oricărei religii“ – şi am citat fraza lui Georges Perros aşezată de autoare printre motto-urile cărţii. Căci revelaţia Realităţii, a totalităţii şi unit