În centrul calendarului popular al românilor stă soarele, străveche epifanie uraniană. Soarele înfrunzeşte şi desfrunzeşte codrul, leagă şi dezleagă anotimpurile, reactualizează timpul sacru şi ne ajută să renaştem mai puri, mai frumoşi, mai înţelepţi. Sărbătorile solare sunt praguri peste an, precum pragurile din viaţa omului, şi presupun ritualuri asemănătoare. Solstiţiile şi echinocţiile nasc scenarii şi făpturi mitice, acte de divinaţie şi propiţiere, taine şi poveşti ancestrale, deschizând porţile cerului.
La câteva zile după solstiţiul de vară, moment ce marchează apogeul drumului solar, când astrul se află la zenit, punctul cel mai înalt al boltei cereşti, vin Sânzienele, cu noaptea cea mai albă a dragostei şi ziua cea mai călduroasă a anului. Sărbătoare solară şi lunară totodată, Sânzienele sunt tributare focului, prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge soarele pe cer, dar şi apei, prin ritualul scăldării în rouă, practicat de tinerele fete. I se mai spune Drăgaica, Ziua Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului şi are loc pe 24 iunie.
„Du-te, soare, vino, lună,/ Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea, floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să o adune,/ Să le prindă în cunune…”
Sânzienele sunt zâne, sânzienele sunt flori, sânzienele sunt fete-flori, personaje mitice care stau sub semnul unei tainice antropomorfizări a plantei cu acelaşi nume. În unele locuri li se spune Drăgaice, în slavă „draga” însemnând „frumoasă”, „dragă”. Spre deosebire de Rusalii, care sunt frumoase şi rele, Sânzienele sunt frumoase şi bune. Trăiesc în cete, ascunse de ochiul omenesc şi îşi fac simţită prezenţa doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când cerurile se deschid. Atunci plutesc în văzduh, dansează în poieni şi pe mal de ape, cresc bobul grâului, intensifică mirosul florilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Tot ele apără co
