Există două tipuri de oameni pe lume: cei care ridică ştergătoare şi cei care ajung după ce ştergătoarele au fost deja ridicate.

Unii pot trăi cu această frustrare chiar foarte mult şi nu dau semne că s-ar resimţi. Ăştia sunt şi cei mai periculoşi, cei care poartă virusul în stare latentă. Sigur că mai sunt şi cei care desumflă cauciucuri, dar între ei şi cei cu ştergătoarele e o diferenţă ca de la Kalashnikov la praştie. În principiu, spune proverbul, toţi avem câte un mic secret murdar, toţi râdem când alunecă cineva pe gheaţă, dar încercăm să părem serioşi şi buni la suflet dacă ni se pare că ne vede cineva. Cred că dacă nu ar fi existat claxonul şi ştergătorul de parbriz în lume ar fi fost mult mai multe războaie, infinit mai multă anarhie, încălzirea globală s-ar fi terminat de mult, vânzările de medicamente şi antidepresive le-ar fi depăşit cu mult pe cele de pufuleţi şi bulşit, iar producătorii de maşini ar fi fost siliţi să includă în dotările standard ştergătorul antigravitaţional şi cauciucul blindat, cu ventil cu cifru. Cred că sentimentul ăsta foarte răspândit, că trotuarul şi strada ne aparţin, a fost încet, încet înlocuit de nevoia de justiţie, egalitate, de credinţa că trebuie să-i ajutăm pe cei din jur să ajungă mai buni şi civilizaţi, chiar dacă pentru asta e nevoie uneori şi de un sejur la reanimare. A spus-o şi Hamlet, crud trebuie să fiu pentru a fi bun. Chiar dacă se găsesc pe toate drumurile naţionale, bâtele de baseball tradiţionale româneşti, pirogravate cu tricolor şi ciobănaşi, nu pot regla definitiv aceste mici amănunte. Şi cum nu au apărut încă bâtele cu cristale Swarovsky, starea asta de aşteptare se perpetuează inutil. Probabil că omul nu e întreg dacă nu a spart o casă, dacă nu a vândut un copil, dacă nu a tăiat un copac. Şi nu a ridicat un ştergător. Vorbeam cu un prieten care era dezamăgit că un tip, pe care-l cunoaşte de foarte