Am primit romanul „Minoic” al lui Caius Dobrescu în urmă cu câteva săptămâni. Fiind recomandat ca un thriller, am început de îndată lectura, curios la culme să aflu cum se descurcă în acest gen un scriitor care este poet, eseist, prozator şi predă şi teoria literaturii la Universitatea Bucureşti. După câteva zeci de pagini am abandonat dezamăgit tomul uriaş.
L-am reluat de câteva ori, cu perseverenţă, fiindcă nu sunt obişnuit să las deoparte o carte pe care am început-o, dornic să înţeleg de ce nu reuşea să mă cucerească, aşa cum s-ar cuveni să se întâmple cu orice scriere de suspans, pe care n-o mai laşi din mână până nu o parcurgi în întregime. Insistenţa mi-a fost răsplătită. Caius Dobrescu ştie prea multe, e tobă de carte şi de aceea a compus o naraţiune complicată, care seamănă şi cu un thriller istoric, dar şi cu unul politic, sau filosofic, sau psihologic, ba chiar şi criptic, „cu cheie”, aducând aminte, de pildă, de „Istoria hieroglifică”, fiindcă şi în „Minoic” unele personaje au identităţi schimbate, reprezentându-i pe Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Zelea-Codreanu, Pacepa etc. Scrierea sa se îndreaptă când într-o direcţie, când într-alta, ca şi cum am participa la o excursie având parte de un ghid dezorientat. De-abia după vreo trei sute de pagini din cele şapte sute ale romanului, firele epice se adună şi eşti subjugat, aşteptând cu sufletul la gură să afli derularea acţiunii, care rezervă eroilor peripeţii uimitoare.
Un asemenea roman de dimensiuni impresionante este greu de povestit într-un spaţiu restrâns. Nicu Stoica, poet obscur şi redactor la revista Lumea minunată a animalelor, descinde cu o bursă la universitatea din oraşul american Shebango – o locaţie imaginară – la Centrul de Studii Slavonice şi Est-Europene, unde a activat Tidid Diomed Caraiani, un mare învăţat cu un trecut tenebros plecat din România