În micuţul hotel evocat, proprietarul stătea la parter, iar clienţii locuiau deasupra, în cele două etaje construite din munca întregii familii: fiecare etaj reprezenta munca, economiile şi încasările din mica afacere de cazare a familiei obţinute în anul turistic anterior. Curtea micuţului hotel era ca o curte patriarhală: cu leandrii uriaşi, "grei" de atâtea flori parfumate, şi bolta de viţă-de-vie sub care trona o masă rotundă şi multe scaune pentru familie şi oaspeţii hotelului. Ca turist, puteai opta pentru pensiune completă, adică puteai mânca împreună cu familia proprietarului, ceea ce era o experienţă minunată: frigărui condimentate şi stropite cu suc de lămâie, salate cu bucăţi de telemea, prăjituri foarte dulci, cafele şi una dintre minunatele dulceţuri greceşti. Grecoaicele sunt meştere la dulceţuri, iar meştesugul lor le este împărtăşit cu plăcere şi risipă de explicaţii tuturor celor care doresc.

Pentru toate fructele zemoase (căpşuni, cireşe, vişine, piersici, prune etc.), doamnele Greciei pregătesc două castronaşe identice, măsurând cu unul fructele golite de sâmburi, iar cu al doilea zahărul "vârfuit".

Încep pregătirea dulceţii cu stratul de zahăr, apoi continuă cu stratul de fructe şi fac această alternanţă până se umple oala (cu trei degete mai jos de buza vasului). Vasul se pune la foc tare până dă primul clocot, apoi se reduce focul la minimum. După circa o oră este gata ("bolboroseşte") şi, înainte de a închide focul, se adaugă două-trei plicuri de zahăr vanilat şi zeama de la o lămâie (ca să nu se zaharisească). Dulceaţa cea mai neobişnuită pe care am gustat-o în Peloponez a fost cea de... vinete. Este vorba despre vinetele mici, care rămân pe vrej toamna târziu. Se curăţă coaja acestor vinete mici (au mărimea unei pere), păstrându-se codiţele, se înfig cuişoare în vinetele curăţate, se fierb într-un vas încăpător cu apă,