Dacă trebuie să aleagă, pe criterii de încredere, între un popă ras şi unul cu barbă, mulţimea e de partea bărbii. Între o barbă neagră şi una albă, poporul pune mai mult temei religios în cea albă. Iar dacă e lungă şi ascuţită, nu mai contează ce face omul, conduita sa e garantată de barbă.
Atât de bine s-a impus instituţia bărbii albe şi lungi, încât cine i se dedică e considerat mare credincios. Între artişti, scunzii îşi lasă spre bătrâneţe barbă, speculând impresia pe care năvala de păr o obţine în relaţie cu statura. Artişti înalţi şi cu barbă bogată nu cunosc. Lumea vede o legătură cauzală între barba mare şi înţelepciune. Barba albă şi lungă te expune – prin urmare, n-ai de arătat decât gânduri curate. Am avut un vecin care ceasuri întregi îşi potriva în oglindă bărbuţa astfel ca fiecare fir să simtă grija stăpânului. Reuşea chiar să sugereze o anume idee de perfecţionism, dimpreună cu o idee, la fel de persistentă, de zădărnicie. Era lector universitar, se îmbrăca foarte îngrijit, întreaga sa înfăţişare indica o aleasă pedanterie academică, însă bărbuţa neagră şi lucioasă nu-l slujea deloc. Au trecut, de când l-am cunoscut, vreo patruzeci de ani. Astăzi, tot angajatul pe termen nelimitat al bărbii sale scurte şi îndelung alintate este. Am înmulţit cei patruzeci de ani cu o medie zilnică de două ceasuri, destinate igienei bărbii, şi timpul rezultat m-a obligat să mă întreb: cum ar fi putut fi trăit acest timp mai bine altfel?
Dar de ce "mai bine", dacă omul se împlinea spiritual pieptănându-şi, rotunjindu-şi şi admirându-şi barba? E neîndoielnic că bărboşii nu ţintesc la un natural al chipului. E un portret compus. Şi, ca orice portret compus, e destinat unui rol în scena publică. Universitarul cu barbă obţine un plus de ascultare de la studenţi. Pare mai în vârstă. Şi cum anii ar fi să aducă o înţelegere super
