Foto: Jurnalul foto Prima impresie, de salon auto. Pe stângă, alei, Mercedesuri, Audi şi vreo două Golfuri, unul tunat până-n spiţe. Pe dreapta, BMW-uri, alte câteva Volkswagen, între care unul sport, şi vreo trei 4x4. Grătare, fleici, mici, damigene. Fum, manele de jale sau de amintiri vioaie. La poalele cavourilor cu termopane, ticsite de marmură ca o carieră, sunt depuse mesele, cărbunii, sticlele răpuse. Belşugul sfârâie pe jar. Unul îi dă telefon decedatului, băiat frumos, răpus în floarea vârstei. Mobilul sună în cavou şi fireşte nu răspunde nimeni. A fost proptit de un ceas auriu cu cupidon, cu cartela la zi pentru autenticitatea trăirilor şi a iluziei de comunicare. Mai puţin preocupate de golitul paharelor, femeile dau greutate conjugală picnicului de pomenire, copiii se aleargă prin parcaj sau ascunzându-se după cruci. La ora aceea, în Cimitirul Izvorul Nou, până în pragul capelei, mergi pe o parte, strecurându-te în paranghelia generală, cu grijă să nu priceapă vreunul că te strâmbi la durerea lor înveselită cu damigeana. De Sărbători sau de Sâmbăta Morţilor, cimitirul pare sub ocupaţie.
Simplă observaţie la zi: termopanele din dotarea cavourilor sunt de domeniul trecutului. În această zonă, noul se schimbă cu viteza progresului în domeniul telefoanelor mobile. Noutatea e chiolhanul. De Paşti, mai apoi de Rusalii, de Sâmbăta Morţilor şi, până la urmă, cu orice prilej, pomenirea decedatului e un pretext de petrecere la iarbă verde, între roata merţanului şi pragul locului de veci. Încă n-au apărut corturile de camping.
Văzând cum stau lucrurile la Izvorul Nou, aproape la fel şi la Reînvierea, îţi imaginezi că s-au schimbat obiceiurile, că în aceste perimetre nu funcţionează nici o lege. Dar, iată, la Cimitirul Sf. Vineri, din Calea Griviţei, peisajul devine salubru, civilizat, atmosfera e respi