În fiecare zi asist la agonia câte unei case vechi şi frumoase, pe care au pus ochii dezvoltatori hulpavi şi grăbiţi la câştig. În general, casele vechi au fost redobândite de oameni la fel de vechi sau de urmaşii lor care, fie că sunt în străinătate, fie că erau aranjaţi altfel, nu mai au interesul să le conserve sau să se mute în ele.

În plus, cei care au fost cândva deposedaţi de comunişti nu au ieşit prea bine din regimul trecut. Şi nici n-au prea dezvoltat afaceri rentabile după, deoarece, de cele mai multe ori, nu au mai putut reintra în trend, ca să zic aşa, după ce fuseseră daţi afară din el de regimul trecut. Priveliştea Străzii Berzei e de natură a trezi amintiri dureroase, de acum vreo 30 de ani, ca şi zona Buzeşti de altfel.

Pe de-o parte, îi înţeleg pe oamenii noi că vor să-şi facă loc în centru, să pună mâna pe terenuri unde să-şi înalţe construcţiile. N-o mai fac, slavă Domnului, chiar cum şi-au făcut loc polcovnicii sovietici în cimitirul secular românesc din Cernăuţi, de pildă. Că mai calcă nişte legi, nişte PUZ-uri, asta e o bagatelă pentru o ţară unde legile se calcă din greu de la cel mai înalt nivel şi până la ultimul care poate dobândi ceva din asta. Pe de altă parte, nu e normal ca fiecare generaţie nouă să facă tabula rasa de tot ce a fost construit înainte, pentru a se pune ea şi numai ea pe tapet. Un oraş este, într-un fel, un palimpsest, dar trebuie să mai şi păstrăm câte ceva.

E drept, trecutul este rescris, redesenat în multe feluri astăzi. Cum, bunăoară, şi-a aruncat vorbele despre rege şi preşedintele ţării, mai zilele trecute, cu uşurinţa celui care a auzit ceva şi crede că ştie, cu siguranţa celui care crede că funcţia, cât o fi ea de înaltă, îţi dă şi autoritate, că de competenţă nici nu poate fi vorba.

Întâmplările tulburi ale anilor 1944-1947 nu pot fi separate atât de uşor, ele trebuie judecate global, pe